Luni la rând, mii de oameni au făcut pelerinaj la un colț aparent banal de trotuar din Chicago pentru a privi ceea ce părea dovada perfectă a unui mic dramatism urban: silueta unui șobolan, întipărită în beton ca într-un negativ fotografic.
Se adunau ofrande, se aprindeau lumânări la veghe improvizate, iar Internetul îl ridica pe „Splatatouille” la rang de icon al culturii pop. Apoi a intervenit știința. Și a demontat mitul.
Povestea începe la începutul lui 2024, în cartierul Roscoe Village, când comediantul Winslow Dumaine publică online fotografia unei amprente neobișnuit de detaliate într-un trotuar. Detaliile sunt uluitoare: botul, lăbuțele, coada – totul pare imprimat cu precizia unui desen din Looney Tunes.
Pentru Dumaine, nu există dubii: „o amprentă perfectă de șobolan”. Postarea aprinde rețelele sociale. În câteva zile, acel petic de beton devine o atracție turistică neoficială. Oamenii vin cu zecile, lasă monede, flori, figurine.
Unii organizează chiar ceremonii false de comemorare, transformând locul într-un mic sanctuar dedicat presupusului șobolan ghinionist.
Sub presiunea populară, municipalitatea cedează: dală este decupată cu grijă și dusă la primărie, consacrând oficial „Splatatouille” drept parte a patrimoniului urban al orașului. Doar că nimeni nu verificase științific ce animal a lăsat, de fapt, urma. Între timp, Internetul jubila.
Până când o echipă de cercetători de la Universitatea din Tennessee și Institutul de Tehnologie din New York decide să rezolve enigma. Metoda lor e sobră și precisă. Pornind de la fotografii detaliate, măsoară tot: lungimea de la bot la vârful cozii, dimensiunea lăbuțelor, lățimea capului.
Apoi compară datele cu exemplare din muzeu, acoperind opt specii de rozătoare locale: șobolani bruni, șoareci, tamias (veverițe dungate) și mai multe varietăți de veverițe. Rezultatele, publicate în revista Biology Letters, sunt clare.
Proporțiile amprentei se potrivesc în proporție de 98,67% cu cele ale genului Sciurus – adică veverițele. Mai exact, cu veverița cenușie de est, cea mai comună specie din Chicago. Existau indicii pe care nimeni nu le observase.
Seth Magle, directorul Institutului de Faună Urbană al grădinii zoologice Lincoln Park, oferă contextul necesar. Betonul se toarnă, de regulă, în timpul zilei, când veverițele sunt active. Șobolanii, în schimb, sunt nocturni.
Și mai convingător: lipsesc complet urmele de pași către sau dinspre amprentă. Dacă un șobolan ar fi traversat cimentul proaspăt, ar fi lăsat o dâră de lăbuțe în jurul impactului principal. Absența lor sugerează un singur scenariu plauzibil: animalul a căzut de sus.
Iar șobolanii se mișcă la nivelul solului; veverițele își petrec viața la câțiva metri în aer, sărind din creangă în creangă. Un salt greșit, o ramură alunecoasă, și iată cum o veveriță neîndemânatică poate ajunge, fără voie, să se scufunde în beton proaspăt.
Dincolo de zâmbetul pe care-l stârnește, amprenta oferă și o lecție. Cercetătorii propun, nu fără umor, rebotezarea artefactului: „Veverița trotuarului din Orașul Vânturilor”.
Iar în articolul lor notează: „În esență, știința cere doar curiozitate și angajamentul de a înțelege lumea naturală din jurul nostru.” Mii de pelerini ai lui Splatatouille tocmai au învățat asta pe pielea lor. Internetul a clădit o legendă urbană în jurul unui șobolan eroic.
Știința a arătat că era, de fapt, o veveriță neîndemânatică. Iar adevărul, de data aceasta, e poate mai savuros decât mitul.
