Mercur nu e o simplă rocă inertă, arsă de miliarde de ani de vecinătatea cu Soarele. Se contractă încă, chiar acum, sub ochii noștri – la scară geologică, desigur.
Raza celei mai mici planete din Sistemul Solar s-a redus cu cel puțin 5 kilometri și până la 7 kilometri de când scoarța ei s-a solidificat, acum aproximativ 4 miliarde de ani.
Oamenii de știință conduși de Paul Byrne, de la Institutul Carnegie din Washington, au ajuns la această concluzie după ce au analizat datele trimise de sonda MESSENGER, iar rezultatele au fost publicate în Nature Geoscience.
Pe suprafața planetei, semnele acestei strângeri lente sunt imposibil de ignorat. Aproape 6.000 de falii uriașe brăzdează peisajul mercurian, iar lungimea lor variază de la 9 la 900 de kilometri. Unele sunt atât de întinse încât ar putea acoperi distanța dintre Paris și Marsilia.
Aceste cicatrici, numite „scarpe lobate” de cercetători, arată ca niște trepte imense sculptate direct în crustă.
Ele s-au format atunci când interiorul planetei s-a răcit, iar materialele s-au împins unele peste altele, creând rupturi și falii care au generat pereți stâncoși înalți de peste un kilometru și lungi de sute de kilometri.
De la Mariner 10 la MESSENGER
Fenomenul nu e o noutate absolută. Primele indicii au apărut în 1974, când misiunea Mariner 10 a trimis fotografii cu niște escarpe misterioase. Atunci însă, survolurile limitate au capturat doar o fracțiune din suprafață.
Abia când MESSENGER a intrat pe orbită, între 2011 și 2015, imaginea completă a început să se contureze. Sonda a dezvăluit mult mai multe dintre aceste formațiuni, în toate regiunile planetei, și a permis o estimare mult mai precisă a contracției.
Noua cifră de 5 până la 7 kilometri este semnificativ mai mare decât estimările anterioare, care oscilau între 0,8 și 3 kilometri, dar rămâne sub cea prezisă de modelele termice ale istoriei planetei, care sugerau o contracție de 5 până la 10 kilometri.
Lucrări mai recente au ajustat și o estimare anterioară considerată exagerată, care vorbea de o „super-contracție” de până la 14 kilometri în diametru.
Un laborator natural pentru exoplanete
Poate cel mai surprinzător este că Mercur nu s-a oprit din contractat acum miliarde de ani. Dovezile sunt vizibile în mici fracturi, numite „grabens”, descoperite pe suprafețele unor escarpe mari.
Cercetătorul Ben Man a observat că unele dintre aceste escarpe aveau pe crestele lor fisuri care nu ar fi trebuit să supraviețuiască atât de mult timp.
Grabenii sunt fâșii înguste de teren prăbușit între două falii paralele, iar prezența lor pe o planetă a cărei crustă este comprimată pare o contradicție.
Explicația e simplă, deși neașteptată: atunci când o porțiune de crustă este împinsă de o falie și se curbează peste terenul vecin, se poate fractura exact ca o felie de pâine prăjită atunci când o îndoi.
Aceste structuri mici, de cel mult un kilometru lățime și o sută de metri adâncime, sunt considerate relativ tinere la scară geologică – probabil doar câteva sute de milioane de ani, un interval infim în comparație cu vârsta planetei de 4,5 miliarde de ani.
Dacă nu au fost șterse de impacturile constante ale meteoriților, înseamnă că sunt de apariție recentă. Această descoperire plasează Mercur într-o categorie restrânsă de lumi stâncoase care sunt încă active tectonic, alături de Pământ.
Spre deosebire de planeta noastră, însă, învelișul exterior al lui Mercur este un bloc unic, fără plăci care să alunece una peste alta. Tocmai această simplitate face din Mercur un laborator valoros pentru astronomi.
Privind spre miile de exoplanete stâncoase descoperite în ultimii ani, oamenii de știință au acum un model natural a ceea ce se întâmplă cu o planetă terestră care se răcește în tăcere, fără tectonica clasică, timp de miliarde de ani.
