Un ventilator de latrină a făcut ceea ce părea imposibil: a blocat radarul unui sistem antiaerian de aproape 2 miliarde de dolari. Sună ca o glumă proastă, dar este unul dintre cele mai rușinoase capitole din istoria armamentului american.
În februarie 1982, în baza Fort Bliss din Texas, Sergentul York M247 trebuia să-și dovedească valoarea în fața unor generali americani și britanici, a membrilor Congresului și a altor demnitari.
Spectacolul s-a transformat însă într-un coșmar: computerul de bord a rotit tunurile spre tribune, iar spectatorii au sărit după adăpost. Câțiva au fost răniți ușor. După o repornire, arma a tras, dar proiectilele au lovit pământul la 300 de metri în fața vehiculului. Eșecul nu a fost întâmplător.
El a fost scris în însăși construcția mașinii. La sfârșitul anului 1970, armata americană căuta un scut mobil pentru coloanele blindate, o piesă capabilă să întâmpine elicopterele și avioanele de atac sovietice care veneau razant.
Ford Aerospace a câștigat competiția în fața General Dynamics și a produs un vehicul pe șasiul tancului M48 Patton, cu o turelă echipată cu două tunuri Bofors de 40 mm și un radar preluat de pe F-16. Rețeta părea imbatabilă: componente mature, costuri reduse, viteză de producție.
Dar radarul de F-16 avea un alt destin: fusese proiectat să privească cerul, nu să se descurce între copaci, dealuri și barăci. Pe sol, orice devenea amenințare.
Eșecurile nu mai puteau fi ascunse
Episodul care avea să intre în legenda Pentagonului a venit într-un test cu o dronă rapidă. M247 a ignorat complet drona și s-a fixat pe un ventilator de extracție de la o latrină de șantier, tratat ca o țintă lentă.
Jurnalistul Michael Duffy a dezvăluit că oficialii Ford l-au rugat să numească obiectul „ventilator al clădirii”. Reacția publică a fost una singură: neîncredere și ironie. Înainte de asta, totul era deja compromis.
Un oficial Ford a încercat să explice dezastrul de la Fort Bliss prin spălarea vehiculului dinaintea demonstrației, care ar fi afectat electronica.
Un jurnalist a replicat sec, întrebând ce s-ar întâmpla în climatul ploios din Europa Centrală, acolo unde ar fi trebuit să oprească blindatele sovietice. Secretarul Apărării, Caspar Weinberger, nu a mai putut acoperi eșecurile.
A comandat teste independente de 54 de milioane de dolari, supravegheate de Biroul de Testare și Evaluare Operațională, organism nou înființat de Congres în 1983.
Concluzia directorului a fost tăioasă: „Așa cum a fost testat, Sergentul York nu a fost eficient din punct de vedere operațional în protejarea adecvată a forțelor aliate în timpul luptei simulate.
” Cifrele au fost și mai dure: se cerea o disponibilitate operațională de 90%, dar testele au scos la iveală doar 33%.
Golul lăsat de Sergentul York în apărarea antiaeriană
Pe 27 august 1985, Weinberger a pus capăt proiectului. Programul consumase deja 1,8 miliarde de dolari pentru 65 de unități produse. Dacă ar fi continuat, prețul ar fi urcat la 4,8 miliarde de dolari.
Aproape toate vehiculele au fost transformate în ținte pentru poligoanele de tragere ale forțelor aeriene. Armata a rămas cu o gaură enormă în apărarea antiaeriană. A acoperit-o ani de zile cu Bradley-uri înarmate cu rachete Stinger, nu cu un tun radarizat.
Aproape patruzeci de ani au trecut până când sistemul M-SHORAD a redevenit ceea ce Sergentul York ar fi trebuit să fie: un apărător apropiat al blindatelor, capabil să le însoțească îndeaproape pe câmpul de luptă.
