Povestea climei din America de Nord își schimbă registrul într-un loc unde puțini se așteptau: în nămolul întunecat al unei peșteri greu accesibile din Texas. Departe de șantierele clasice, o echipă de cercetători a dat peste un ecosistem dispărut, cu urme ale unor animale uriașe.
Printre ele, rămășițele unui străvechi văr al tatoului, de mărimea unui leu, și ale unei țestoase gigant care sfidează ceea ce știam despre geografia trecutului.
Indiciile adunate sugerează că centrul Texasului, multă vreme văzut drept o stepă rece și aspră, a traversat cândva un episod climatic mult mai blând decât bănuiam. Totul începe în 2023, când paleontologul John Moretti și speologul John Young pornesc să exploreze peștera Bender, lângă San Antonio.
Rețeaua subterană este străbătută de o râu și, în multe locuri, respinge orice încercare de a o parcurge. Timp de ani, comunitatea științifică a evitat-o. Cei doi au făcut însă o recoltă remarcabilă, adunând literalmente de pe solul mâlos oase rămase la vedere.
În șase coborâri succesive, au cartografiat 21 de zone distincte de depunere. Sacoșele s-au umplut rapid cu semnele unei faune impresionante: dinți uriași de mamuți, o gheară ascuțită ce a aparținut unui leneș gigant și oase de mari camelide, înaintașii îndepărtați ai lamelor de astăzi.
Entuziasmul s-a transformat în surpriză științifică odată cu identificarea a două piese cheie. Din sedimente au ieșit la iveală rămășițe de pampater, un colos înrudit cu tatoul, prezent în Pleistocen, și fragmente ale unei țestoase gigant dispărute.
Prezența lor în această regiune contrazice imaginea fixată de peste un secol de arhivele fosile, care descriau Texasul ultimei glaciațiuni ca pe o întindere ierboasă, rece și aridă, bătută de vânturi.
Un asemenea climat ar fi fost ostil pentru un animal cu sânge rece, precum țestoasa, și impropriu pentru un mamifer adaptat la condiții mai calde. Faptul că au fost găsite aici indică existența unui interval climatic local mult mai blând.
Pentru a înțelege cum au ajuns în peșteră, cercetătorii au reconstituit un scenariu plauzibil.
Animalele nu trăiau în subteran; mai degrabă, carcasele lor au fost luate de viituri violente la suprafață, înghițite apoi de doline – prăbușiri naturale ale solului – și transportate de apele curgătoare până în albia râului subteran.
Un astfel de episod ar fi avut loc într-o rară perioadă interglaciară, acum aproximativ 100.000 de ani, când o creștere accentuată a temperaturilor a schimbat temporar peisajul texan. Atribuirea unei vârste precise rămâne însă complicată.
Oasele au stat mult timp într-o apă subterană bogată în minerale, iar acest mediu a „spălat” colagenul, proteina esențială pentru datarea cu carbon.
Practic, fosilele au absorbit atâtea elemente externe, încât o analiză convențională ar măsura mai curând semnătura chimică a apei, nu vârsta animalului.
Pentru a depăși obstacolul, echipa încearcă o metodă alternativă: datarea crustei de calcit care s-a depus pe deasupra oaselor de-a lungul mileniilor. Dacă tehnica reușește, va oferi un reper minim sigur pentru vechimea depunerilor și pentru momentul acelor schimbări de mediu.
Studiul a fost publicat în Quaternary Research.
