La fiecare treizeci de minute, pielea unei caracatițe din Okinawa explodează în culori. Brațele îi tremură. Ochii se mișcă sub pleoape. Apoi, după exact șaizeci de secunde, totul se oprește. Animalul rămâne alb, nemișcat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest fenomen nu este o defecțiune.
Două echipe de cercetare cred că este ceva mult mai tulburător: o formă primitivă de vis. Pentru că ceea ce pare o simplă contracție musculară este de fapt o stare bine definită. Cefalopodul alternează între două tipuri de somn, la fel ca oamenii.
În somnul liniștit, pupilele i se micșorează, corpul devine aproape transparent, iar singura mișcare abia se observă în vârfurile tentaculelor. O liniște înșelătoare, pentru că după treizeci până la patruzeci de minute, totul se schimbă brusc.
Pielea trece de la alb la portocaliu, mușchii se contractă, respirația se accelerează. Această fază activă durează aproximativ patruzeci de secunde. Apoi, ca un mecanism desăvârșit, ciclul o ia de la capăt.
Cercetătorii de la Institutul de Știință și Tehnologie din Okinawa, împreună cu cei de la Universitatea din Washington, au studiat Octopus laqueus până în cele mai mici detalii.
Au descoperit că în timpul somnului activ, activitatea creierului și modificările pielii seamănă izbitor cu ceea ce se întâmplă când animalul este treaz. Aceeași asemănare apare la mamifere în faza REM, atunci când apar cele mai multe vise.
În somnul liniștit, undele cerebrale amintesc de fusele de somn ale oamenilor – acele semnale care, chiar dacă nu sunt pe deplin înțelese, par să ajute la consolidarea amintirilor.
Mai mult, când cercetătorii au întrerupt somnul activ al caracatițelor, animalele au intrat mai devreme și mai des în această fază. Exact cum fac oamenii privați de REM.
Aditi Pophale, doctorandă la OIST și co-autoare a studiului, spune că acest comportament compensator confirmă faptul că somnul activ este esențial pentru funcționarea normală a caracatiței. Un mecanism biologic atât de fundamental, încât a evoluat de două ori, complet independent.
Ultimul strămoș comun al caracatiței și al omului a trăit acum aproximativ 500 de milioane de ani. Atunci nici măcar primii pești cu falci nu apăruseră. De atunci, cele două linii evolutive au dezvoltat creiere radical diferite, fără niciun schimb genetic.
Și totuși, ambele au inventat aceeași arhitectură a somnului: una liniștită, una activă, alternând într-un ritm aproape identic.
Leenoy Meshulam, de la Universitatea din Washington, consideră că această convergență sugerează că o fază asemănătoare trezirii în somn ar putea fi o trăsătură generală a oricărei cogniții complexe. O lege a naturii: un creier suficient de complicat, indiferent din ce este făcut, ajunge să viseze.
Dar ce visează o caracatiță? Oamenii de știință sunt precauți. Nu pot întreba animalul. Totuși, indiciile sunt puternice. În somnul activ, pielea își schimbă tiparele exact ca atunci când caracatița vânează sau fuge de un prădător. Posibil că retrăiește experiențele trecute, învățând din ele.
Dacă acesta este un vis, atunci, din cauza duratei foarte scurte – câteva secunde până la un minut – nu poate conține narațiuni lungi. Mai degrabă clipuri mici, gif-uri, după cum spune unul dintre cercetători. Și aici intervine partea fascinantă.
Profesorul Reiter notează că, în timp ce oamenii pot povesti ce au visat abia după ce se trezesc, caracatița își „scrie” visele pe propria piele, în timp real. Modelele pigmentare devin o citire vizuală a activității cerebrale.
Teoretic, am putea urmări ce trăiește noaptea, fără ca ea să spună un singur cuvânt. Creierul său, cu regiuni implicate în învățare și memorie, pare să funcționeze exact ca al nostru în acel moment. Deocamdată, nimeni nu spune că acest cefalopod visează povești.
Dar, dacă o face, atunci avem, pentru prima dată, o fereastră directă către un vis străin, deschisă pe pielea unei creaturi despărțite de noi de jumătate de miliard de ani.
