Fiecare kilometru de șină a costat aproape 40 de vieți omenești.
Acesta este bilanțul ascuns al căii ferate Congo-Ocean, una dintre cele mai întunecate pagini ale colonialismului francez: o linie construită între 1921 și 1934 prin una dintre cele mai ostile păduri ale planetei, între Brazzaville și Oceanul Atlantic.
Pentru ca cei 502 kilometri de traseu să existe, administrația colonială a scos din case 127.000 de africani, aduși cu forța la muncă. Aproape 20.000 dintre ei nu au mai călcat pragul propriei locuințe. Istoria oficială a evitat multă vreme acest subiect.
În anii 1920, Franța stăpânea un teritoriu imens, cunoscut sub numele de Africa Ecuatorială Franceză, corespunzător aproximativ actualelor Congo, Gabon, Ciad și Oubangui-Chari. Din interiorul acestui spațiu, bogățiile naturale trebuiau scoase spre Europa.
Dar râul Congo, principala arteră de transport, avea un obstacol de netrecut: repezi care blocau orice ambarcațiune. Răspunsul avea să vină de la ingineri: o cale ferată care să lege Brazzaville de un port de mare adâncime pe Atlantic, acolo unde urma să se dezvolte Pointe-Noire.
Pe hârtie, proiectul părea coerent. Pe teren, însemna să străpungi un labirint de mlaștini și coline, brăzdat de râuri și acoperit de vegetație aproape de netrecut.
Morții se înlocuiesc, indiferent de preț
Contractul a fost atribuit Société de construction des Batignolles, susținută de antreprenori privați din Europa. Tehnologia exista. Ce lipsea erau brațele. Și administrația a găsit soluția cea mai sumbră: munca forțată.
Bărbați din Congo, Ciad, Oubangui-Chari și chiar Camerun au fost luați de lângă familiile lor, unii de la peste 1.000 de kilometri depărtare de șantier. Mulți au murit pe drum, secerați de foame, de boală și de epuizare, înainte să așeze prima șină.
Pentru a compensa pierderile, administrația a importat la sfârșitul anilor 1920 muncitori din China. Logica era simplă: morții se înlocuiesc, indiferent de preț. La fața locului, condițiile depășeau orice limită a suportabilului. Oamenii lucrau exclusiv manual, cu târnăcopul și lopata.
Malaria și dizenteria își cereau tributul zilnic, epuizarea devenise o stare permanentă, iar despre măsuri de siguranță nu putea fi vorba. Hrana, insuficientă și cu totul nepotrivită pentru efort, slăbea trupuri care oricum nu mai aveau putere de rezistență. Cifrele nu se vor ști niciodată exact.
Unii vorbesc despre 10.000 de morți, alții despre 17.000, 20.000 sau chiar 23.000. Cifra oficială de 17.000 este, aproape sigur, mult sub adevăr – realitatea ar putea fi de două, chiar trei ori mai crudă.
Cert este că nicio altă cale ferată din lume nu a pretins atât de multe vieți, un record macabru pe care nimeni nu și l-a asumat.
Un preț care încă nu a fost recunoscut
În patria-mamă, vocea publică a început să se ridice încă de atunci. André Gide scria în 1927, în relatarea călătoriei sale africane, că proiectul este „un consumator teribil de vieți umane”.
Albert Londres, în Terre d’ébène, publicat în 1929, estima victimele la 17.000 – o cifră pe care specialiștii o consideră, și ea, prea mică. Abia în 1946, munca forțată în colonii a fost interzisă oficial.
Azi, asociații ale urmașilor victimelor cer ca ceea ce s-a întâmplat pe acest traseu – strămutările forțate, lipsa oricărei protecții, condițiile de trai mizerabile – să fie încadrat drept crimă împotriva umanității. Linia Congo-Ocean funcționează și astăzi.
Trenurile traversează, la fel ca în trecut, pădurea dintre Brazzaville și Pointe-Noire. Însă cei 502 kilometri de fier ascund o realitate pe care nimeni nu mai poate ocoli: pentru ca linia să existe, istoria a plătit, kilometru cu kilometru, prețul în vieți omenești.
Iar acest preț nu a fost încă pe deplin recunoscut.
