Un capac de beton trebuia să închidă pentru totdeauna deșeurile radioactive lăsate de Războiul Rece pe atolul Enewetak. N-a reușit. Construită între 1977 și 1980 deasupra craterului rămas de la testul nuclear „Cactus”, cupola are 115 metri lățime și 45 de centimetri grosime.
Patru mii de soldați americani au strâns pământ contaminat și resturi de pe mai multe insule ale atolului, le-au aruncat într-o groapă adâncă de peste nouă metri și au turnat deasupra o șapă de beton. Fotografiile aeriene o fac să pară o soluție curată, dar structura are un defect esențial.
Fundul craterului n-a primit niciodată un strat de impermeabilizare. Decizia, luată în anii 1970 din motive de economie, a lăsat un pat de sedimente de corali poroase în contact direct cu oceanul. Contactul cu oceanul n-a fost doar o bănuială.
Mecanismul e simplu: marea împinge apa prin fundul poros, sedimentele de corali respiră odată cu valul, iar radionuclizii urcă spre lagună. Chiar și raportul Departamentului Energiei recunoaște că apele subterane radioactive de sub structură se ridică și coboară odată cu valul.
Nu e o defecțiune apărută în timp, ci o scurgere prezentă din prima zi.
Cât de mult din deșeuri acoperă cupola?
Abia în 2020, pe măsură ce crăpăturile din beton au devenit tot mai evidente și apa de mare a început să umple interiorul, Congresul a cerut un inventar complet, incluzând această cerință în legea bugetului apărării pentru anul fiscal 2020.
Departamentul Energiei a avut la dispoziție șase luni să răspundă. Raportul publicat în iunie 2020 a confirmat fisuri vizibile la suprafață, dar le-a tratat drept nepericuloase pe moment.
În același document a apărut și cifra care schimbă imaginea: sub cupolă au ajuns doar în jur de 0,8% din deșeurile transuranice ale atolului – adică elemente radioactive mai grele decât uraniul.
Dacă privim plutoniul, proporția e de un procent din totalul aruncat pe atol; restul de 99% a rămas în sedimentele lagunei. Deci cupola nu acoperă decât o mică parte dintr-o contaminare mult mai întinsă, care se extinde pe mai multe insule vecine.
Furtunile scot la iveală o amenințare veche
Specialiștii în radioactivitate marină nu vorbesc însă despre un dezastru iminent. Ken Buesseler, cercetător la Instituția Oceanografică Woods Hole, amintește că scurgerile nu sunt o noutate: se știe de ani de zile că domul curge.
El le pune în context, subliniind că laguna era deja puternic contaminată după deceniile de teste nucleare. Alți oameni de știință se uită mai degrabă spre ce urmează.
Ivana Nikolic-Hughes, chimist la Universitatea Columbia, atrage atenția asupra combinației dintre creșterea nivelului mării și furtunile tot mai intense. Integritatea cupolei e amenințată, iar locuitorii, aflați la aproximativ 20 de mile de sit, folosesc în continuare laguna.
Un studiu realizat în 2024 de laboratorul național Pacific Northwest, aflat în subordinea Departamentului Energiei, a analizat tocmai acest viitor: pătrunderea treptată a mării și creșterea nivelului oceanului ar putea accelera degradarea domului Runit. Pe teren, însă, realitatea e deja vizibilă.
Jack Niedenthal, fost secretar al Sănătății din Marshall, descrie frustrarea localnicilor: în afară de betonul turnat și de studii, nu s-a făcut aproape nimic pentru ca domul să fie întărit sau reparat.
Iar teama lui are o ancoră concretă: la maree înaltă, totul se află la doar câteva zeci de centimetri deasupra apei.
O construcție gândită ca soluție temporară a rămas pe loc aproape cincizeci de ani, fără reparații majore, deasupra unui fund care n-a fost niciodată despărțit de oceanul pe care trebuia să-l țină afară.
