Apa a venit, dar a adus cu ea un dușman pe care nimeni nu l-a văzut la timp. Sub soarele arzător al deșertului Thar, pământul care trebuia să devină grânarul Indiei se acoperă acum cu o crustă albicioasă, sterilă, care ucide orice sămânță pe care o atinge.
Totul a început ca un vis grandios, în 1948, când inginerul Kanwar Sain a schițat o idee ce părea menită să rescrie destinul unei regiuni blestemate de secetă. Zece ani mai târziu, în 1958, muncitorii au pus prima piatră a ceea ce avea să devină Canalul Indira Gandhi, cel mai lung din India.
Traseul său pornește din Punjab, de la confluența râurilor Sutlej și Beas, și străbate sute de kilometri pentru a ajunge în nord-vestul Rajasthanului.
Abia în 2 noiembrie 1984, proiectul a primit numele sub care este cunoscut astăzi, ca un omagiu adus premierului asasinat cu doar câteva zile înainte. La suprafață, proiectul a fost un triumf al ingineriei.
Nouă ramuri, șapte canale de ridicare și două faze majore de construcție au redesenat complet harta agricolă a vestului Rajasthanului. Sate întregi, unde apa subterană era atât de sărată încât nu putea fi băută, au primit în sfârșit apă potabilă.
Terenurile aride au fost transformate în culturi de grâu, bumbac și alune. Pe hârtie, nimic nu părea să poată umbri această performanță.
Când apa aduce sarea la suprafață
Dar apa avea un preț ascuns. Fiecare picătură adusă din Himalaya a început să ridice pânza freatică, un strat subteran care adăpostește săruri minerale depuse natural de-a lungul mileniilor în subsolul deșertului. Fără un sistem adecvat de drenaj, apa infiltrată nu a avut unde să se scurgă.
Soarele necruțător al Rajasthanului a făcut restul: a evaporat apa, lăsând în urmă sărurile, strat peste strat, sezon după sezon. Astăzi, în locul nisipului auriu, cercetătorii cartografiază mlaștini.
Între satele Dabli Kalan, Dabli Khurd și Masitawali Head, pe malul stâng al canalului principal, precum și lângă Lunio ki Dhani, pe malul drept, pământul s-a transformat într-o zonă mlăștinoasă, toxică pentru orice cultură.
Salinizarea secundară este vizibilă cu ochiul liber, o ironie crudă pentru un proiect menit să învingă ariditatea. Cifrele confirmă amploarea dezastrului.
Nivelul apei de irigare ajunge acum la aproximativ un metru, aproape dublu față de valoarea de puțin peste jumătate de metru planificată inițial pentru prima fază.
Prognozele din anii 1990 nu au fost deloc optimiste: aproximativ 49,6% din suprafața monitorizată era considerată sensibilă la aglomerarea cu apă până la începutul secolului. Realitatea a confirmat, din păcate, aceste temeri. Factura se citește în randamentele agricole.
În zona Canalului Indira Gandhi, salinitatea ridicată a solului reduce producția culturilor cu până la 40%, afectând atât cerealele de bază, cât și culturile comerciale.
Paradoxul este total: apa adusă de la sute de kilometri distanță pentru a hrăni familii întregi ajunge să sterilizeze exact pământul pe care l-a înverzit. Cultivarea speciilor mari consumatoare de apă, acele culturi de bani pe care canalul trebuia să le încurajeze, a înrăutățit lucrurile.
Cu cât udăm mai mult pentru a maximiza recolta, cu atât pânza freatică se ridică mai sus, iar sarea urcă odată cu ea. Un cerc vicios care se închide an după an, fără scăpare.
Un compromis permanent între viață și ruină
Autoritățile locale încearcă acum să repare ceea ce decenii de planificare deficitară au stricat.
Biodrenajul este văzut ca o soluție economică: specii precum Salvadora, Tamarix, Eucalyptus sau Prosopis juliflora, plantate la marginea parcelelor afectate, pompează excesul de apă înainte ca acesta să iasă la suprafață.
Lucrările de modernizare continuă, cu refacerea canalelor, campanii de îndepărtare a nisipului și extinderea rețelelor de drenaj în cele mai vechi zone.
Totuși, Canalul Indira Gandhi rămâne, chiar și astăzi, singura sursă de apă potabilă pentru satele în care pânza freatică este prea sărată pentru a fi băută.
Aceasta este poate adevărata față a proiectului: niciun eșec total, nici succesul fără cusur din manualele școlare indiene, ci un compromis permanent între terenurile pe care le susține și cele pe care le condamnă, tehsil după tehsil, în Tibbi ca și în Rawatsar.
