Dacă privești stelele în seara asta, îți par așezate pe o pânză de liniște, imobile, fără grabă. Este una dintre marile iluzii ale naturii. În realitate, cosmosul fierbe de mișcări violente.
Chiar acum, tu, scaunul pe care stai, Pământul, Soarele și sutele de miliarde de stele din Calea Lactee alergați prin spațiu cu 630 de kilometri pe secundă. Asta înseamnă peste 2 milioane de kilometri pe oră. La o asemenea viteză, ai putea înconjura Pământul în aproximativ un minut.
Și totuși, nu viteza e partea cea mai tulburătoare, ci direcția. Nu plutim la întâmplare în vidul intergalactic. Suntem trași. O anomalie gravitațională uriașă, cu o forță greu de imaginat, ne atrage ca un magnet. Problema este că astronomii nu pot vedea direct această sursă de atracție.
Pare ascunsă în singurul loc al universului care ne rămâne, deocamdată, unghi mort. Astronomii îi spun Zona de Evitare. Imaginează-ți că vrei să privești orizontul, dar chiar în fața ochilor se ridică un zid de cărămidă. Zidul este propria noastră galaxie.
Trăim în discul Căii Lactee, o regiune densă, încărcată cu stele strălucitoare, nori de gaz și praf interstelar. Această materie blochează lumina vizibilă care vine dincolo de galaxie. Aproximativ 20% din cerul extragalactic ne este ascuns de acest ecran galactic.
Iar direcția spre care suntem atrași se află, cu un ghinion cosmic aproape perfect, exact dincolo de acest paravan. Cum știi că există ceva acolo, dacă nu îl poți vedea? Prin urmele pe care gravitația le lasă în mișcare.
Încă din anii 1970 și 1980, astronomii au observat că ceva nu se potrivește cu imaginea de ansamblu. Universul se află în expansiune, iar galaxiile ar trebui, în linii mari, să se îndepărteze uniform unele de altele.
Însă Grupul Local – din care fac parte Calea Lactee și Andromeda – nu respectă acest scenariu. Ne deplasăm prea repede și într-o direcție clară, în raport cu fluxul general al universului.
Pentru a devia traiectoria unor galaxii întregi, fiecare cu miliarde de sori, e nevoie de o atracție fenomenală. Concluzia: undeva, ascunsă după praful Căii Lactee, se află o concentrație imensă de masă. A primit un nume simplu și neliniștitor: Marele Atractor.
Abia recent, odată cu progresele radioastronomiei – undele radio trec prin praful galactic – și cu observațiile în raze X, harta acestei regiuni a început să capete contur. Marele Atractor nu este un singur monstru cosmic, nu este un găuri negre supramasive care înghite tot.
Este ceva mai vast și mai complex: un centru de greutate al unui întreg superroi de galaxii. Cercetătorii au numit acest superroi Laniakea, „cer imens” în hawaiană. Este, în felul său, continentul nostru ceresc: aproximativ 100.000 de galaxii, întinse pe 520 de milioane de ani-lumină.
Imaginează-ți Laniakea ca pe un uriaș bazin hidrografic montan. Râurile și pâraiele curg mereu spre punctul cel mai jos al văii. În univers, gravitația joacă rolul pantei. Ea „împinge” galaxiile spre regiunile cu densitate mai mare de materie.
Marele Atractor este acest punct de convergență, fundul văii în care, la scară cosmică, tinde să se adune materia din vecinătatea noastră largă. Iar povestea nu se oprește aici. S -a dovedit că nici Marele Atractor nu stă pe loc.
Și el este împins de ceva și mai masiv, aflat și mai departe, dincolo de el: Concentrația Shapley, un superroi de galaxii cu o masă și mai mare, care trage întregul peisaj cosmic înspre sine. Ar trebui să ne temem de o coliziune? Vom ajunge să „cădem” în Marele Atractor?
Răspunsul, oricât de paradoxal, este nu. Deși ne îndreptăm spre acea regiune cu peste 2 milioane de kilometri pe oră, nu o vom atinge niciodată. Motivul poartă numele de energie întunecată. Spațiul însuși se dilată, iar această expansiune accelerează.
Pe măsură ce curgerea universului se intensifică, distanța până la Marele Atractor crește mai repede decât am putea noi s-o micșorăm prin căderea gravitațională. E o cursă pe o bandă de alergare cosmică ce accelerează constant.
Continuăm să alergăm, atrași de un gigant pe care nu îl putem vedea direct și pe care, cel mai probabil, nu îl vom atinge niciodată.
