Buran a zburat în spațiu o singură dată. Pe 15 noiembrie 1988, la ora 3:00 UTC, de pe site-ul 110/37 al cosmodromului Baikonur, o rachetă Energia a împins-o pe orbită. La bord nu se afla niciun om. Nu exista nici măcar un software de pilotare manual, pentru că nu era nevoie.
Timp de 206 minute, naveta a înconjurat Pământul de două ori, apoi a reintrat în atmosferă și a aterizat singură, pe pista cosmodromului, în ciuda unui vânt lateral de 61,2 km/h. A ratat ținta cu doar 3 metri lateral și 10 metri longitudinal.
Navetele americane, cu piloți umani la manșă, nu au reușit niciodată un asemenea zbor complet automat. După acea misiune, linia radio a rămas tăcută. Buran nu a mai decolat niciodată.
Un program născut din teama de arme nucleare
Temerea care a stat la nașterea proiectului a fost una de război. Kremlinul se temea că naveta americană ar putea disloca încărcături nucleare deasupra teritoriului sovietic. Gleb Lozino-Lozinski, inginer-șef la NPO Molniya, a primit sarcina de a construi un răspuns pe măsură.
Proiectul a mobilizat peste un milion de oameni, 1.286 de companii și 86 de ministere — resurse suficiente pentru a ridica mai multe orașe. Dar imperiul a murit înaintea proiectului. După căderea URSS, finanțarea s-a evaporat, echipele s-au risipit, iar în 1993 programul a fost abandonat oficial.
Cea care tocmai dovedise că se poate descurca fără oameni a rămas fără misiune, fără bani, fără scăpare.
De ce a cedat acoperișul peste Buran?
Opt oameni au murit într-o duminică ploioasă, striviți sub un acoperiș care nu ar fi trebuit să cedeze. Era 12 mai 2002, în Baikonur, iar sub dărâmături zăcea cea mai avansată mașină zburătoare construită vreodată de Uniunea Sovietică.
Buran — naveta care demonstrase că poate reveni din spațiu complet singură — a fost strivită de beton și de fiare, nu de focul reintrării în atmosferă. A fost mutată în clădirea 112 din Baikonur, un hangar de dimensiuni uriașe: 70 de metri înălțime, 120 de metri lungime și 80 de metri lățime.
Zona e aridă, plouă doar câteva zile pe an, dar clima continentală aduce veri toride și ierni geroase. Inginerii au izolat termic hangarul, dar au uitat de ploaie. Spuma folosită a acționat ca un burete uriaș, la paisprezece metri deasupra navei. În 2002, ploile au fost abundente.
Acoperișul s-a îmbibat cu apă, iar când muncitorii au urcat să îl repare, a cedat sub propria greutate. Un accident banal, cu urmări ireversibile. Cât despre victime, sursele nu coincid perfect: unii vorbesc de șapte, alții de opt muncitori aflați pe acoperiș.
Arhivele Spaceflight Now, care au acoperit evenimentul în timp real, confirmă opt morți. Un purtător de cuvânt al agenției spațiale ruse a declarat atunci, la televiziunea de stat, că este puțin probabil ca vreunul dintre ei să mai fie în viață.
Sub dărâmături, singura Buran care ajunsese vreodată în spațiu a fost zdrobită. O mașină capabilă să suporte temperaturi de câteva mii de grade la reintrarea în atmosferă a fost distrusă de un acoperiș prost întreținut. Nu totul s-a pierdut.
O copie folosită pentru testele atmosferice se află astăzi într-un muzeu german din Speyer. Ptichka, aproape terminată, așteaptă în continuare în Baikonur. Sunt rămășițele unui vis tehnic abandonat din motive bugetare, apoi închis definitiv de neglijență.
