În inima Leningradului asediat, nouă oameni au murit de foame cu buzunarele pline de mâncare. Sacii cu orez, porumb și cartofi zăceau la câțiva pași de birourile lor, iar trupurile lor slăbite refuzau să întindă mâna spre ei. Erau botaniști, iar comoara pe care o păzeau nu le aparținea lor.
În jurul lor, orașul se destrăma. Era septembrie 1941, iar armata germană strânsese lațul în jurul metropolei. Rațiile de pâine scăzuseră la un sfert de kilogram pe zi pentru un adult. Oamenii mestecau ruj, fierbeau pălării din piele și coseau haine de blană pentru a-și amăgi stomacul.
Foametea avea să ucidă 700.000 de suflete în cele 872 de zile de blocadă. Dar în clădirea institutului, cercetătorii făcuseră o alegere diferită. Nu s-au alăturat tranșeelor. Nu au fugit.
S-au baricadat înăuntru, lângă sutele de mii de semințe, și au așteptat moartea ca pe o consecință inevitabilă a datoriei lor. Colecția pe care o protejau era rodul a peste două decenii de muncă.
Geneticianul Nikolai Vavilov, fondatorul institutului, călătorise pe cinci continente și vizitase 64 de țări pentru a aduna soiuri unice de plante. Învățase cincisprezece limbi ca să vorbească direct cu fermierii locali.
Când germanii au înconjurat orașul, sertarele palatului antic din centrul Leningradului adăposteau 250.000 de semințe: zeci de mii de varietăți de orez, porumb, grâu, cartofi și arahide, multe dintre ele inexistente oriunde altundeva pe planetă.
Era o asigurare de viață împotriva foametelor viitoare, construită de un om care văzuse Rusia devorată de lipsuri la începutul secolului.
Alegerea dintre viața de azi și supraviețuirea mâine
Pe măsură ce proviziile orașului se epuizau, dilema devenea brutală. Semințele puteau hrăni o populație disperată, dar doar pentru câteva zile. Consumate, ar fi dispărut pentru totdeauna, iar odată cu ele, posibilitatea de a preveni catastrofe similare în viitor. Oamenii de știință au ales viitorul.
Institutul a devenit rapid o țintă. Germanii care înaintau știau ce adăposteau zidurile. Civilii înfometați știau și ei. Așa că botaniștii au baricadat ferestrele și au început să păzească sacii de cereale noaptea, pe rând. Dar adversarii lor nu erau doar oamenii.
Șobolanii, la fel de flămânzi, încercau să străpungă pânza sacilor. Oamenii de știință, slăbiți și ei, petreceau nopți întregi ținând rozătoarele la distanță cu tije metalice. Unul câte unul, au cedat. Specialistul în orez a murit cu pachetele de boabe comestibile lângă el.
Specialistul în arahide s-a prăbușit la birou, înconjurat de mii de nuci pe care nu le-a atins niciodată. Alți șapte au urmat același drum, în aceeași clădire, din același motiv. Nouă morți repetate, luni la rând, fără ca nimeni să cedeze tentației de a fura o mână de semințe pentru a mai trăi o zi.
Niciunul dintre ei nu a trădat misiunea.
Moștenirea care a supraviețuit asediului și regimului
La sute de kilometri distanță, omul care construise totul nu avea să afle niciodată de sacrificiul lor. Vavilov fusese arestat la ordinul lui Stalin încă din 1940, înainte ca războiul să înceapă.
În timp ce colegii săi mureau de foame pentru a-și proteja munca, el se stingea într-un gulag din Saratov, chinuit de infecții pulmonare și de lipsuri. A murit de foame în ianuarie 1943, la fel ca oamenii de știință care îi păziseră colecția.
Fondatorul unei opere menite să eradicheze foamea din lume a sfârșit exact așa, victima propriului regim. Asediul s-a încheiat în ianuarie 1944. Mâncarea a revenit în oraș, iar supraviețuitorii institutului au putut în sfârșit să respire.
Dar ușurarea a fost umbrită de durerea pentru cei nouă colegi dispăruți. Sacrificiul lor nu a fost zadarnic. Multe dintre culturile pe care le consumăm astăzi descind din soiurile salvate atunci de acești oameni.
Institutul Vavilov, mutat la Sankt Petersburg, păstrează și acum sute de mii de mostre, unele unice în lume. Amenințările, însă, nu au dispărut. Recent, unele culturi aflate în suburbiile orașului au fost puse în pericol de un program imobiliar.
Păstrarea unui patrimoniu vegetal vechi de un secol rămâne, astăzi, o luptă la fel de reală ca atunci, chiar dacă dușmanii s-au schimbat.
