Trei decenii și jumătate au trecut, iar ușile masive de oțel și beton nu s-au mai mișcat. Patru tuneluri uriașe, săpate în coasta muntelui Plješevica, au rămas închise ermetic din 16 mai 1992, într-o tăcere pe care doar rugina o mai tulbură.
În spatele lor, un oraș subteran întreg, construit să reziste apocalipsei, așteaptă să fie descoperit. A fost odată cel mai scump și mai secret proiect militar al Iugoslaviei.
Aproximativ 6 miliarde de dolari au fost îngropați în piatra muntelui pentru a crea o fortăreață de 3,5 kilometri, menită să adăpostească oameni și avioane de război în cazul unui conflict nuclear.
Banii au fost investiți în secret, iar amploarea reală a construcției a rămas necunoscută chiar și pentru localnici, care vedeau doar vârful muntelui, nu și ceea ce se ascundea înăuntru.
Finalizată în 1965, dar funcțională abia din 1968, baza a fost concepută ca o lume în miniatură, complet autonomă. Timp de o lună, aproximativ 1000 de oameni și cincizeci de avioane de luptă puteau supraviețui fără niciun contact cu exteriorul.
Trei escadroane de MiG-21 erau staționate permanent în acest adăpost, gata să decoleze din pântecele muntelui prin piste care se deschideau direct în stâncă.
Ușile de la intrare, cu o greutate de zeci de tone, erau proiectate să suporte o lovitură nucleară directă, izolând complet complexul de orice amenințare externă.
În vârful masivului, un radar cu o rază de acțiune de 400 de kilometri supraveghea neobosit cerul a trei țări vecine, păzind spațiul aerian al Austriei, Italiei și Ungariei.
Cum a fost distrusă de proprii creatori
Totul părea construit pentru eternitate, dar eternitatea s-a sfârșit brusc, odată cu destrămarea Iugoslaviei. În 1991, trupele croate au părăsit baza, iar Forțele Aeriene Iugoslave, în retragere, au detonat pistele de decolare, lăsând în urmă un câmp de ruine.
Controlul a trecut apoi în mâinile autoproclamatei Republici Sârbe Krajina, dar poziția lor devenise deja nesustenabilă. De la Belgrad a venit ordinul: nimic nu trebuie să rămână în picioare. Mai bine distrugerea totală decât predarea inamicului.
Pe 16 mai 1992, inginerii care cunoșteau fiecare metru al galeriilor și-au plasat încărcăturile în punctele vitale, împotriva arcadelor de beton armat, a ușilor blindate și a depozitelor de combustibil.
Apoi, pentru a fi siguri că nu mai rămâne nimic, armata sârbă Krajina a detonat încă 56 de tone de explozibil. Explozia a fost atât de puternică încât orașul vecin Bihać a fost zguduit din temelii, iar fumul a continuat să iasă din tuneluri timp de șase luni.
Unda de șoc a pulverizat interiorul muntelui, prăbușind principalele structuri și răsucind ușile blindate ca pe niște bucăți de carton. Ironia supremă a fost că o bază construită să reziste unei bombe atomice a fost distrusă de proprii ei creatori, cu explozibil obișnuit.
Dar nu totul a murit în acea zi. Radarul de pe vârf a continuat să funcționeze încă trei ani, până în 1995, când armata sârbă Krajina l-a distrus și pe el, în timpul operațiunii croate „Storm”, pentru a nu-l lăsa în mâinile inamicului.
Un labirint interzis pe care natura îl înghite
Astăzi, situl rămâne un teritoriu interzis, înghețat în haosul exploziei. Minele și substanțele chimice eliberate în timpul sabotajului fac zona extrem de periculoasă.
Un proiect de deminare, finanțat de Uniunea Europeană și Croația, a fost derulat între iulie 2017 și martie 2018, dar doar o parte din complex a fost curățată.
S-a discutat o vreme despre transformarea bazei într-un centru pentru refugiați, dar planul a fost abandonat, la fel ca și orice idee de reconstrucție militară.
Cei care se aventurează acum în apropiere pot vedea, la marginea pădurii, epavele a două avioane americane, un F-84 Thunderjet și un Douglas C-47 Skytrain, rămase acolo ca niște fantome ale unei epoci apuse.
Ghizii locali organizează tururi supravegheate prin părțile accesibile, dar labirintul propriu-zis rămâne închis, un vestigiu uriaș al Războiului Rece pe care natura îl înghite încet, metru cu metru.
