La 17 decembrie 2016, un comutator uriaș a fost acționat în sudul Etiopiei, iar un râu întreg a încetat să mai bată ca o inimă. Ceremonia de inaugurare a barajului Gilgel Gibe III a fost, pentru autorități, un triumf al ingineriei moderne.
Dar pentru sute de mii de oameni aflați la sute de kilometri distanță, acea zi a însemnat prăbușirea tăcută a unui calendar străvechi, scris în apă și noroi. În spatele discursurilor oficiale se înalță un zid de beton de 243 de metri, o construcție masivă care a retezat cursul râului Omo.
Este primul baraj de acest tip din Etiopia și unul dintre cele mai înalte de pe glob, o investiție de 1,8 miliarde de dolari menită să producă 1.870 de megawați. Pentru o țară care în 2007 avea o capacitate electrică totală mai mică decât produce acum acest singur baraj, saltul este uriaș.
Jumătate din energia generată va alimenta orașele etiopiene, iar cealaltă jumătate va fi vândută vecinilor. Lucrările au demarat în 2006, fără licitație, încredințate grupului italian Salini Impregilo, iar primele teste ale turbinelor au avut loc încă din septembrie 2013.
Când inundația era garanția recoltei
Dar dincolo de cifrele impresionante, există o realitate pe care hărțile nu o arată. În aval, pe malurile lacului Turkana, trăiesc aproximativ 500.000 de oameni pentru care Omo nu era doar un râu, ci unicul lor mod de viață.
Timp de generații, între iulie și octombrie, fluviul ieșea din matcă într-un mod care părea amenințător pentru cei din afară, dar care era, de fapt, un ritual binefăcător.
Apele acopereau câmpiile și lăsau în urma lor un strat de aluviuni fertile, iar oamenii așteptau retragerea apelor pentru a semăna sorgul în nămolul încă umed. Inundația, de care restul lumii se teme, era aici garanția recoltei.
Prin oprirea acestui ciclu natural, barajul a transformat comunitățile Bodi, Mursi și Dassanetch din agricultori prosperi în victime ale progresului. Pășunile de rezervă pentru animale au dispărut, iar habitatele de pescuit s-au degradat pe tot bazinul inferior al râului.
Paradoxul este greu de digerat: ceea ce pentru ingineri era o problemă de reglare a debitului, pentru localnici a fost o condamnare la o nouă formă de sărăcie.
Lacul Turkana plătește factura energetică a Etiopiei
Lacul Turkana, cel mai mare lac deșertic din lume, cu o suprafață de aproximativ 6.700 de kilometri pătrați, resimte și el lovitura. Râul Omo îi asigura aproape tot aportul de apă dulce, iar acum, privat de acest flux, lacul își pierde încet echilibrul.
Salinitatea crește, iar nutrienții esențiali pentru lanțul trofic se diminuează. Culoarea verde-jad a apei, dată de cianobacterii, depinde de aceste aporturi, iar pescuitul local, vital pentru mii de familii, este direct amenințat.
Între ianuarie 2015 și ianuarie 2017, nivelul lacului a scăzut cu 1,5 metri, iar Golful Ferguson, o zonă protejată crucială pentru reproducerea peștilor, și-a văzut țărmul retrăgându-se dramatic.
Unii specialiști au propus așa-numitele „viituri ecologice” controlate, prin care barajul și-ar deschide porțile la date fixe. Dar un baraj nu poate imita haosul benefic al unui muson real. Nu poate reproduce nici imprevizibilitatea, nici cantitatea de sedimente pe care o aducea râul în mod natural.
În plus, Gibe III reține sedimentele de fund, iar debitul stabil pe tot parcursul anului nu face decât să servească marilor plantații agricole comerciale care au apărut în aval, precum cea de trestie de zahăr din Kuraz.
Aceste culturi industriale ar putea, pe termen lung, să preleveze aproape jumătate din apa care altădată ajungea în lacul Turkana. Iar povestea nu se oprește aici. Un alt baraj, Koysha, cunoscut și sub numele de Gibe IV, a început să fie construit în 2016 pe același râu.
Două construcții coordonate înseamnă de două ori mai puțin spațiu pentru ca natura să-și reia cursul. Etiopia își plătește factura energetică, dar râul Omo își scrie propria poveste, în ritmul impus de turbine.
