Legenda spune că un oraș întreg a fost zidit peste morți.
Timp de trei secole, Sankt Petersburg a purtat această poveste ca pe un blestem: sub fațadele pastelate, sub canalele line, sub colonadele somptuoase, ar fi îngropați zeci de mii de muncitori anonimi, devorați de mlaștină și de frig pentru ca un țar să-și vadă visul împlinit.
Adevărul, însă, a ieșit la iveală abia când săpăturile au răscolit temeliile vechilor clădiri. Primăvara lui 1703. Petru cel Mare pune piatra de temelie a Cetății Petru și Pavel la gura Nevei, exact acolo unde fluviul întâlnește Marea Baltică.
Teritoriul fusese smuls cu greu de la suedezi, dar victoria militară părea mică în fața naturii: o imensă întindere mlăștinoasă, udă leoarcă, brăzdată de ceață și bântuită de țânțari. Apa stăpânea totul. A construi aici însemna să sfidezi orice logică.
Țarul, însă, nu voia să audă de compromisuri: își dorea o capitală nouă, o poartă către Europa, un rival pentru marile orașe ale Occidentului. Pentru o asemenea întreprindere a cerut tot ce avea la îndemână: 30.000 de oameni au fost aduși cu forța pe șantier.
Inginerii veniți din vest au găsit soluții care păreau să înfrunte imposibilul: pământul scos din săpături a fost folosit pentru a întări fundațiile, iar bălțile au fost umplute cu nisip și moloz.
Lucrările de pământ au durat până în anii 1780, când ultimele mlaștini au fost în cele din urmă drenate. Orașul fusese smuls din apă, la propriu.
Prețul uman al fundațiilor capitalei
Cine plătea prețul? Prizonieri de război, soldați și, mai ales, moujik – țărani ruși trimiși cu miile la muncă. Lucrau cu apa până la brâu, în ger și în putregai, fără să le fie înregistrate numele în vreun registru.
Tocmai această lipsă de urme a hrănit mitul: oameni dispăreau în nămol, ca și cum pământul i-ar fi înghițit. Bolile infecțioase găseau în bălți un teren perfect, frigul paraliza trupurile sleite, foametea nu-i ocolea nici ea. Moartea nu era un accident, ci o rutină.
În mijlocul anilor 1710, Petru cel Mare a luat o hotărâre care a sunat ca un verdict: a interzis construcțiile din piatră în toată Rusia până când fundațiile noii capitale nu vor fi gata. Zidarii din tot imperiul s-au înghesuit pe malurile Nevei, pentru că nu aveau voie să lucreze în altă parte.
Orașul a crescut vertiginos: 50.000 de unități de locuit în aproximativ zece ani de la primul șantier.
Adevărul arheologic respinge legenda
Și totuși, după atâta suferință, legenda se prăbușește la prima verificare arheologică. Excavațiile făcute la mijlocul secolului al XX-lea în clădirile din secolul al XVIII-lea nu au scos la lumină vreo groapă comună, vreun mormânt uriaș sub palate.
Fundațiile nu stau pe oase, ci pe pământ bătut, pe nisip și pe priceperea inginerilor care au știut să îmblânzească mlaștina. Atunci ce rămâne din povestea înfricoșătoare? Muncitorii au existat, iar mulți au murit într-adevăr – dar trupurile lor nu au devenit temelia orașului.
Poate că oamenii, neavând nume de gravat pe piatră, au ales să graveze în memorie o legendă pe măsura sacrificiului.
