Un adolescent de 19 ani îi depășește pe rutieri consacrați în plină ascensiune montană, pe o trecătoare pârjolită de soarele lui iulie. Paul Seixas, tânărul sosit din Lyon, pedalează ca și cum gravitația ar fi doar o sugestie.
În spatele acestei insolențe fizice nu se ascunde doar munca istovitoare, kilometrii acumulați sau antrenamentele la altitudine. Antrenorul său, Arnaud Cornet, dezvăluie un ingredient mult mai discret, pe care niciun efort nu îl poate fabrica din neant: o capacitate aerobă în mare parte moștenită.
În această vară, Seixas a intrat în istorie ca cel mai tânăr concurent înscris în Turul Franței din 1937, trecând linia de start la exact 19 ani și 9 luni.
În cel de-al doilea sezon profesionist, a cucerit Turul Țării Bascilor, devenind primul francez după 2007 care câștigă o cursă de etape din Turul Mondial. Rezultatele sale i-au făcut pe mulți să creadă că totul se reduce la disciplină și la kilometri tăiați cu obstinație.
Dar un motor, oricât de bine reglat, rămâne limitat de propria cilindree.
Plafonul biologic: un dar de la naștere
Christian Prudhomme, directorul Turului, ajunge să îl compare cu Bernard Hinault, afirmând că nu a mai văzut un campion francez atât de strălucit de la ultima victorie a unui francez în Marele Buclă, în 1985.
Pentru a înțelege cu adevărat saltul lui Seixas, trebuie să privim spre trei litere care îi fac pe fiziologi să tresară: PMA, puterea aerobă maximă.
Este, pe scurt, cantitatea de energie pe care un atlet o poate susține timp de aproximativ cinci minute, atunci când organismul său consumă oxigen la capacitate maximă. Un fel de plafon biologic de sticlă.
Cu cât acest plafon este mai înalt, cu atât ciclistul poate transmite mai mulți wați către pedale fără să se sufoce. Gândiți-vă la o mașină: șoferul, cutia de viteze și aerodinamica pot fi perfecționate la infinit, dar dimensiunea motorului rămâne decisivă.
Un motor mic nu va concura niciodată cu unul mare, indiferent cât de bine este condus. Conform lui Arnaud Cornet, această putere aerobă maximă, menținută cinci minute, este în esență înnăscută, determinată în mare măsură de genetică. Pe scurt: cei mai mulți oameni se nasc fie cu ea, fie fără.
Este un adevăr dur pe care puțini îndrăznesc să îl rostească în fața adolescenților care visează la tricoul galben. Niciun program de pregătire, oricât de intens, nu poate oferi unui alergător ceea ce i-a refuzat loteria biologică.
Poți lustrui, optimiza, împinge limitele, dar baza rămâne fixată de la naștere. Seixas a primit, așadar, o parte din avantaj la momentul venirii pe lume.
Cum știința rafinează darurile genetice
Asta înseamnă că antrenamentul este inutil? Dimpotrivă. Dacă natura stabilește deplasarea maximă, munca hotărăște cum este exploatată această putere.
Rezistența, pragul de efort, recuperarea, tactica de cursă – toate acestea pot fi cultivate și fac adesea diferența între doi sportivi cu aceeași mecanică de bază.
Ciclismul a cunoscut o scădere dramatică a vârstei de intrare în elită, cu un deceniu mai devreme în ultimii 20 de ani, datorită detectării precoce și antrenamentului individualizat. Tadej Pogačar și Remco Evenepoel aveau fiecare 20 de ani la primul lor mare turneu.
Warren Barguil crede că va deveni din ce în ce mai obișnuit să vezi juniori explodând la 19 sau 20 de ani. Știința rafinează talentele ca niciodată, dar nu poate inventa materia primă.
În timp ce îl privim pe Seixas cum zdrobește pantele în această vară, imaginea care rămâne este aceea a unui echilibru subtil: un dar biologic rar, purtat la perfecțiune printr-o muncă metodică.
Adevărata întrebare se află acum poate în altă parte: cât de departe poate un motor excepțional, pus în mâinile celor mai buni ingineri de performanță, să împingă granițele ciclismului mondial?
