Cortexul uman dansează la marginea haosului. În fiecare secundă, miliarde de neuroni își trimit semnale electrice într-un echilibru atât de fragil încât un singur stimul poate declanșa o cascadă de activitate. Neuroștiința numește acest fenomen „criticitate auto-organizată”.
Când ești pe deplin conștient, creierul tău funcționează exact la limita dintre tăcere și furtună. Dacă această balanță se rupe, conștiința dispare. Sub anestezie, de pildă, avalanșele neuronale încetează. Nu mai există percepție, nici gând.
Întrebarea care a chinuit generații de cercetători este cum reușește acest organ să mențină un asemenea echilibru imposibil, clipă de clipă, fără să cadă în zgomot haotic sau în liniște totală. Răspunsul, potrivit unei ipoteze recente, vine dintr-un loc neașteptat: vidul.
Rezonanța cuantică a microcoloanelor corticale
Fizica cuantică a arătat de mult că așa-numitul spațiu gol este, de fapt, un ocean invizibil de energie fluctuantă. Particule virtuale apar și dispar constant în câmpul electromagnetic de punct zero.
Acum, o teorie publicată în Frontiers in Human Neuroscience propune ceva radical: creierul uman ar putea fi reglat natural la anumite frecvențe din acest câmp. Exact ca un radio care captează semnale invizibile. Mecanismul invocat este fascinant.
Microcoloanele corticale – acele mici structuri de neuroni care punctează cortexul – ar funcționa ca niște antene biologice. Glutamatul, cel mai abundent neurotransmițător din creier, ar juca rolul cheie.
Conform calculelor bazate pe electrodinamica cuantică, anumite frecvențe ale câmpului de punct zero rezonează cu moleculele de glutamat acumulate în jurul microcoloanelor. Când rezonanța se produce, mii de molecule încep să vibreze la unison, ca muzicienii care cântă aceeași notă.
Se creează așa-numitele „domenii de coerență” cuantică.
Mintea întreține un dialog cu universul
Aceste domenii nu sunt efemere. Sunt protejate de „benzi interzise” care le izolează de zgomotul termic al creierului. În haosul cald și agitat al sinapselor, fenomenele cuantice ar putea supraviețui suficient pentru a avea un efect funcțional.
Așa că, în această viziune, conștiința nu ar mai fi doar un produs al cablajului neuronal. Ar rezulta dintr-o orchestrare subtilă între neuronii noștri și vibrațiile fundamentale ale câmpului cuantic.
Fiecare stare de conștiință ar corespunde excitării selective a unor moduri specifice ale acestui câmp. Când pierdem cunoștința – sub anestezie sau în somn profund – cuplajul rezonant s-ar rupe.
Creierul, lipsit de dirijorul său invizibil, nu mai poate menține echilibrul critic necesar apariției conștiinței. Știința și filozofia se întâlnesc aici într-un punct vertiginos. Dacă această ipoteză se confirmă, înseamnă că mintea noastră nu este închisă în craniu.
Ci întreține un dialog permanent cu cele mai fundamentale proprietăți ale universului. Următorii ani sunt decisivi: experimentele vor încerca să manipuleze condițiile cortexului și să caute semnăturile cuantice prezise.
Până atunci, cel mai vechi mister al umanității – natura propriei noastre conștiințe – pare să mai ascundă câteva surprize.
