O stea minusculă a rămas invizibilă timp de o sută de ani. A orbit în imediata apropiere a Betelgeuse, una dintre cele mai strălucitoare prezențe de pe cerul nopții. Acum, o echipă NASA a reușit să o surprindă cu instrumentul ‘Alopeke, montat pe telescopul Gemini North din Hawaii.
Steaua albastră, botezată Siwarha, nu este doar un nou obiect pe harta cerului.
Ea explică în sfârșit un mister care i-a intrigat pe astronomi de zeci de ani: de ce Betelgeuse, supergiganta roșie din constelația Orion, își schimbă luminozitatea după un al doilea ciclu de aproximativ șase ani, pe lângă pulsațiile sale obișnuite? Betelgeuse iese din tipare.
Este una dintre cele mai luminoase stele de pe bolta cerească și niciun alt supergigant roșu nu se află atât de aproape de Pământ. Raza sa este de aproximativ 700 de ori mai mare decât a Soarelui; dacă i-am lua locul astrului nostru, s-ar întinde dincolo de orbita lui Jupiter.
Cu o asemenea masă, orice obiect din apropiere ar trebui să fie strivit. Și totuși, vreme de peste un secol, cercetătorii au consemnat un comportament ciudat. Pe lângă ritmul principal de aproximativ 400 de zile, Betelgeuse avea și o pulsație mai lentă, care se încheia după aproape 2.100 de zile.
Primul ciclu era ușor de explicat. Al doilea, nu.
Perioada secundară lungă își dezvăluie cauza
Astrofizicienii îl numesc perioadă secundară lungă. Un fenomen care apare la aproximativ o treime dintre stelele gigante reci și luminoase, dar a cărui origine a rămas mult timp neclară.
În 2024, două echipe independente de cercetare au studiat zeci de ani de observații asupra luminozității și spectrului luminos al stelei, venite de la observatoare din întreaga lume.
Concluzia: variația de aproximativ șase ani este produsă cel mai probabil de o stea însoțitoare mai mică și mai slabă, care se deplasează pe ascuns prin atmosfera întinsă a lui Betelgeuse. Prin mișcarea ei, ar împinge praful cosmic în anumite zone, lăsând în altele un fel de urmă.
Doar că ipotetica însoțitoare nu fusese niciodată fotografiată. Hubble și Chandra au căutat-o fără succes. Până acum.
Ultimii 10.000 de ani ai lui Siwarha
Distanța dintre cele două stele este de aproximativ patru ori mai mare decât cea dintre Pământ și Soare, ceea ce o plasează practic în haloul de gaz și praf al supergigantei. Acoperită de strălucirea unui astru de un milion de ori mai luminos, Siwarha a rămas ascunsă.
Măsurătorile poziției și ale vitezei sale, interpretate împreună, au scos la iveală o imagine care se potrivește perfect cu o mică stea ce înconjoară giganta de la o distanță egală cu puțin peste dublul razei acesteia.
Este de douăzeci de ori mai puțin masivă și de aproape un milion de ori mai puțin luminoasă, dar amprenta ei este acum incontestabilă. Numele său spune multe.
Betelgeuse B, cunoscută drept Siwarha, înseamnă „brățara ei” în arabă, o trimitere la numele tradițional al Betelgeuse, adesea tradus prin „mâna lui Orion”. O denumire care evocă legătura dintre cele două stele. Siwarha a fost recunoscută oficial în septembrie 2025.
Este o stea fierbinte, albastru-albă, de secvență principală – adică aflată în etapa stabilă a vieții sale – cu o masă de aproximativ 1,4 până la 1,6 mase solare. S-a format în aceeași epocă cu Betelgeuse, acum aproximativ 10 milioane de ani.
Două vieți stelare pornite laolaltă, însă cu finaluri total diferite. Pentru Siwarha, însă, nu există un viitor luminos. Distanța mică dintre cele două corpuri cerești îi pecetluiește soarta. Forțele mareice o vor împinge tot mai aproape de gigantă, până când aceasta o va înghiți.
Potrivit estimărilor, acest sfârșit va veni în următorii 10.000 de ani. În ritmul universului, asta înseamnă o clipă.
Până atunci, mica stea își croiește drum prin învelișul gazos al vecinei sale, iar în spatele ei rămâne un șuvoi de materie agitată, asemenea unei ambarcațiuni care brăzdează apa și lasă un val în urmă.
