Aproape o treime dintre abatoarele renovate cu bani publici în cadrul planului France Relance s-au închis la scurt timp după finalizarea lucrărilor.
Statul a alocat 130 de milioane de euro pentru modernizarea acestor unități, iar rezultatul este unul dureros pentru contribuabili: investiții masive cu randament practic nul. Curtea de Conturi tocmai a publicat un raport devastator despre modul în care au fost gestionate aceste structuri.
Dintre cele 80 de abatoare publice care mai funcționează astăzi în Franța, peste 55 se confruntă cu deficite cronice de exploatare și o capacitate de autofinanțare negativă. Practic, nu reușesc să se susțină din propriile resurse.
Iar aproape 90 la sută dintre ele procesează mai puțin de 5 000 de tone pe an, un volum mult sub pragul necesar pentru a fi rentabile. În 1989, existau 114 astfel de unități. Acum au rămas 80, iar ponderea lor în producția națională de carne a ajuns la doar 7 la sută.
Cu toate acestea, statul continuă să pompeze resurse considerabile pentru a le menține în viață.
Un eșec previzibil, ignorat timp de trei decenii
Povestea abatorului AIM din Val-Couesnon, în Ille-et-Vilaine, este grăitoare. În 2021, unitatea a primit o subvenție de 1,6 milioane de euro pentru modernizare, iar 832 000 de euro au fost plătiți chiar ca avans.
Lucrările nu au fost realizate niciodată, iar abatorul s-a închis după suspendarea autorizației de sacrificare. O sumă uriașă aruncată pe fereastră, dezvăluită printr-o întrebare parlamentară adresată ministrului Agriculturii. Situația nu este singulară.
Abatorul din Ambert, în Puy-de-Dôme, avea un volum de activitate de peste 1 000 de tone până în 2018. A căzut la 637 de tone în 2021, apoi la mai puțin de 100 de tone în 2022. O prăbușire care arată cât de greu le este acestor unități locale să-și mai găsească clienți.
În spatele cifrelor se ascunde o realitate teritorială complexă. Pentru crescătorii locali, abatoarele de proximitate reprezintă o modalitate de a evita transportul pe distanțe lungi și de a menține circuite scurte de distribuție.
Dispariția lor fragilizează un întreg ecosistem agricol deja afectat de alte probleme. Paradoxal, costurile pentru stat depășesc cu mult subvențiile pierdute.
Nu mai puțin de 230 de funcționari ai Ministerului Agriculturii sunt însărcinați permanent cu controlul sanitar al acestor abatoare publice, ceea ce înseamnă o masă salarială anuală estimată la 13,37 milioane de euro.
Un efort uman și bugetar considerabil care nu reușește să oprească închiderile în lanț. Curtea de Conturi merge mai departe și consideră că intervenția autorităților locale în gestionarea directă a acestor unități nu mai este justificată.
Rezultatele economice și sanitare rămân nesatisfăcătoare, iar magistrații financiari recomandă implicarea mai puternică a actorilor din sectorul cărnii în guvernanța acestor structuri.
O altă soluție propusă este dezvoltarea sacrificării mobile, deja experimentată în cadrul legii Egalim, care ar reduce costurile de infrastructură păstrând proximitatea față de crescători. Cel mai îngrijorător aspect este că nimic din toate acestea nu este nou.
Rapoarte din 1990 și 1996 semnalau deja aceste disfuncționalități. Au trecut trei decenii fără ca reformele necesare să fie puse în practică, în ciuda avertismentelor repetate și documentate.
Cât timp vom plăti pentru eșecul abatoarelor?
Într-o perioadă în care fiecare euro din banii publici este analizat cu atenție sporită, fiasco-ul abatoarelor ridică o întrebare simplă, dar esențială: cât timp va mai continua statul să finanțeze structuri al căror eșec pare, an după an, previzibil?
