O splină cu 50% mai mare decât normalul – acesta este secretul care le permite pescarilor nomazi Bajau să stea minute întregi sub apă, fără echipament. Nu e o legendă: în 2018, un studiu publicat în revista Cell a demonstrat-o cu ultrasunete.
Melissa Ilardo, pe atunci doctorandă la Universitatea din Copenhaga, a călătorit de mai multe ori pe o insulă legată printr-un pod de Sulawesi. Acolo, a scanat splina a 59 de Bajau și a 34 de locuitori dintr-un sat vecin, Saluan, un grup care nu se scufundă.
După ce a eliminat rudele apropiate pentru a nu denatura datele, concluzia a fost clară: în medie, splina Bajau era cu aproximativ 50% mai mare.
Cum explică genetica rezistența la apnee?
De ce splina? Acest organ acționează ca un rezervor de sânge bogat în globule roșii oxigenate. În timpul apneei prelungite, se contractă și eliberează brusc oxigenul stocat în sistemul circulator.
Fenomenul se numește „reflex de imersie” – un mecanism care încetinește ritmul cardiac și trimite un val de sânge oxigenat exact când corpul are nevoie. Cu cât splina e mai mare, cu atât mai mult oxigen poate elibera.
Conform cercetătorilor, diferența le permite Bajau să mobilizeze cu 10% mai multe globule roșii în timpul unei scufundări, față de o persoană neadaptată. Surprinzător, această trăsătură nu depinde de antrenament.
Un Bajau care nu s-a scufundat niciodată are aceeași splină mărită ca unul care petrece ore în apă. Cauza trebuia să fie în altă parte. În gene.
Selecția naturală a acționat asupra unui circuit hormonal
Echipa a colectat mostre de salivă din ambele sate și a comparat genomurile. Au găsit 25 de variante genetice unice pentru Bajau, iar una dintre ele, PDE10A, s-a remarcat. Această genă codifică o enzimă implicată în contracția mușchilor netezi și în eliberarea hormonului tiroidian.
Colaborând cu o echipă olandeză, cercetătorii au confirmat că niveluri mai ridicate de PDE10A cresc secreția de hormon tiroidian, iar acesta, cel puțin la șoareci, influențează direct dimensiunea splinei.
Selecția naturală nu a acționat asupra unei „gene de scufundare” imaginare, ci asupra unui circuit hormonal care, la rândul său, a mărit un organ vital pentru apnee. Un studiu recent pe PubMed Central a testat un inhibitor farmacologic al PDE10A la șoareci:
injecțiile zilnice au replicat efectul genetic al Bajau, crescând semnificativ splina și numărul de globule roșii. Această adaptare nu apare din senin.
Timp de peste o mie de ani, Bajau au cutreierat mările Asiei de Sud-Est cu bărcile, locuind în case pe piloni sau chiar pe apă, de-a lungul coastelor Kalimantan, Sulawesi, Moluca și Insulele Mici ale Sondei.
Traiul lor depinde de mare: pescuiesc, se scufundă după caracatițe, crustacee și castraveți de mare și schimbă capturile pe uscat cu orez sau legume. Unii petrec până la 60% din zilele lucrătoare sub apă, la adâncimi care pot depăși 70 de metri.
Spre deosebire de un apneist obișnuit, care rareori stă mai mult de un-două minute fără antrenament, Bajau fac coborâri toată ziua.
Această rutină, generație după generație, a sculptat biologia lor: corpurile care tolerau prost apneea au lăsat mai puțini descendenți într-un mediu unde vânătoarea subacvatică decidea supraviețuirea. Totuși, o întrebare rămâne deschisă.
Antropologul Cynthia Beall, specialistă în populații de mare altitudine, atrage atenția că forța de contracție a splinei trebuie măsurată mai exact înainte de a trage concluzia definitivă că este o adaptare pur genetică.
Iar modul de viață Bajau este amenințat: autoritățile indoneziene încurajează sedentarizarea, ceea ce face ca această cercetare să devină aproape urgentă.
În câteva generații, această experiență naturală unică ar putea fi diluată chiar înainte să-și fi dezvăluit toate secretele despre toleranța umană la lipsa de oxigen.
