Nu există o ființă umană care să fi văzut vreodată un dinozaur îmbătrânind. Și totuși, oamenii de știință au găsit o metodă să le calculeze vârsta – citind inelele din oase, exact cum ai număra inelele unui copac tăiat. Fiecare os fosilizat poartă în el un fel de jurnal al creșterii.
Inelele groase spun povești despre perioade în care animalul se dezvolta rapid, iar cele subțiri dezvăluie momente de încetinire. Pauzele dintre ele, provocate de schimbări sezoniere – temperaturi extreme sau diferențe de lumină – marchează câte un an.
Numărând aceste întreruperi, cercetătorii pot estima cât timp a crescut fiecare dinozaur.
Dinozaurii trăiau mult mai puțin decât credeam
Rezultatul a dat peste cap vechile presupuneri. Multă vreme s-a crezut că giganții precum sauropodele trăiau la fel de mult ca țestoasele sau crocodilii – poate un secol sau mai mult până să ajungă la dimensiunea maximă.
În realitate, potrivit lui Paul Barrett, șeful departamentului de vertebrate fosile de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, acești coloși aveau nevoie de doar 30 până la 35 de ani pentru a atinge maturitatea, iar speranța lor totală de viață rareori depășea 50 de ani.
La polul opus, dinozaurii mici – cum ar fi ornitopodele – trăiau și mai puțin: ajungeau la dimensiunea adultă în jurul vârstei de patru până la cinci ani, iar șansele de a supraviețui peste trei până la patru ani erau reduse.
Practic, majoritatea dinozaurilor se reproduceau și mureau înainte să treacă de adolescență. Un „ciclu rockstar” – trăit repede, murit tânăr.
Ce factori ecologici determinau durata vieții
Dar nu doar talia dicta durata vieții. Ecosistemul, prezența prădătorilor, accesul la hrană și condițiile climatice cântăreau greu. Un erbivor dintr-o zonă bogată în vegetație și lipsită de amenințări avea, probabil, o viață mai lungă decât un carnivor dintr-un mediu ostil și competitiv.
Fiecare specie trebuie privită în contextul ei ecologic – abia atunci oasele încep să vorbească cu adevărat.
