Nu pe platoul tibetan și nici în cronologiile recente ar trebui căutat începutul uneia dintre cele mai controversate plante din istoria noastră.
Răspunsul zăcea, tăcut, într-un sertar de muzeu din Germania, unde o frunză pietrificată a așteptat aproape un secol și jumătate să fie privită cu atenția cuvenită.
Reanalizată de paleontologi, această amprentă vegetală din Eocen împinge înapoi apariția canabisului cu zeci de milioane de ani și redesenează arborele genealogic al speciei.
O descoperire care dublează vârsta geologică atribuită până acum plantei, explică de ce forma ei sălbatică originară a dispărut și clarifică de ce nu putem demonstra dacă strămoșii îndepărtați aveau deja compuși psihoactivi.
Până de curând, povestea părea stabilă: primele poposiri ale plantei ar fi avut loc pe înălțimile Tibetului, în urmă cu circa 20 de milioane de ani, iar analizele genetice cele mai îndrăznețe urcau începutul la aproximativ 28 de milioane de ani.
Geografia reală a începutului se dovedește însă cu totul alta. În Saxonia-Anhalt, în Germania, o frunză descoperită în 1883 și uitată în arhive a fost supusă unei reevaluări.
Datarea stratului de sediment care a învăluit planta a livrat un rezultat clar: între 48 și 56 de milioane de ani, adică Eocenul inferior. Cu alte cuvinte, începutul poveștii este de două ori mai vechi decât credeam.
Fosila, o amprentă de frunză surprinsă cu o precizie rară, se potrivește uluitor de bine cu silueta canabisului modern. Conturul lamei foliare, lobarea și arhitectura fină a nervurilor reproduc aproape la indigo trăsăturile plantei de astăzi.
Calitatea conservării a permis o comparație morfologică directă cu exemplarele contemporane, un fel de dialog peste timp între două vârste ale aceleiași linii botanice. Asemănarea este însă înșelătoare.
Exemplarul pietrificat nu este strămoșul direct al varietăților pe care le cunoaștem, ci o ramură evolutivă dispărută.
Plantele actuale sunt produsul unei domesticiri vechi, începută încă din epoca de piatră, când selecția umană a orientat trăsăturile dorite și, treptat, a șters din peisaj forma sălbatică originară.
Faptul că această frunză antică a fost găsită atât de departe de platourile Asiei sugerează o capacitate de adaptare ecologică mai largă decât se presupunea pentru genul botanic, capabil să traverseze climaturi și regiuni variate și să supraviețuiască unor schimbări de mediu ample.
Rămâne, firește, întrebarea care stârnește curiozitatea: avea această plantă timpurie proprietăți psihoactive? La varietățile de azi, compușii activi sunt produși și depozitați în tricomuri, acele mici structuri epidermice în formă de peri, adevărate microuzine chimice.
În cazul fosilei, tocmai aceste detalii delicate au fost pierdute. Mâlul care a fixat frunza în piatră a distrus stratul fin al epidermei, iar paleontologii nu pot identifica urme ale glandelor rășinoase. Din acest motiv, componenta chimică a poveștii rămâne, pentru moment, o enigmă.
Chiar și așa, pista deschisă e promițătoare. Familia vegetală din care provine această plantă își are originile în Cretacic, în vremea dinozaurilor, acum circa 90 de milioane de ani.
Dacă o frunză din Eocen a putut supraviețui în sedimentele Europei, e plauzibil ca urme și mai vechi să aștepte încă să fie scoase la lumină.
Fiecare nouă amprentă ar putea împinge începutul și mai departe și ar completa, cu date solide, povestea unei plante care a traversat epoci geologice, climaturi schimbătoare și, în cele din urmă, a ajuns să fie remodelată de mâna omului.
