Se spune adesea că un bărbat din 200 ar fi descendent direct al lui Ginghis Han. O certitudine repetată până la locul comun. O nouă cercetare o pune însă sub semnul întrebării.
O echipă internațională a analizat ADN antic din morminte princiare ale Hoardei de Aur, descendenții direcți ai cuceritorului mongol, iar rezultatele, publicate în Actele Academiei Naționale de Științe (PNAS), arată o realitate mai complicată decât povestea transmisă până acum: semnătura genetică a stăpânilor Imperiului nu se potrivește perfect cu ceea ce era considerat „marca” Marelui Han.
Totul pornește de la o etichetă genetică: C3*. În urmă cu două decenii, cercetătorii au identificat pe cromozomul Y această linie, foarte răspândită în Eurasia centrală, și au atribuit-o lui Ginghis Han.
Logica părea solidă: un cuceritor cu un uriaș acces la putere, care ar fi putut avea sute de copii, trebuia să lase o amprentă clară în genomul lumii.
Pentru a verifica povestea, Ayken Askapuli și echipa sa de la Universitatea Wisconsin–Madison au inițiat o investigație de arheologie genetică în Kazahstan.
Au extras ADN din patru morminte regale ale Hoardei de Aur, dintre care unul este atribuit tradițional lui Joci, fiul cel mare al lui Ginghis Han. Dacă ipoteza clasică era corectă, materialul genetic al acestor prinți ar fi trebuit să fie „sursa” pură a clusterului C3* răspândit astăzi.
Realitatea s-a dovedit mai nuanțată. Analiza genomică confirmă că cei patru indivizi aparțineau elitei venite de pe Podișul Mongoliei.
Cromozomii lor Y se înscriu, într-adevăr, în linia C3*, însă într-o ramură specifică, care astăzi este mult mai puțin răspândită decât ramura principală atribuită lui Ginghis Han.
După cum explică coautorul John Hawks, ADN-ul acestor conducători este „apropiat, dar nu identic” cu cel care domină în prezent peisajul genetic.
Iar de aici se naște întrebarea neliniștitoare: dacă descendenții direcți care au condus Hoarda de Aur purtau o variantă rară, cui aparține, de fapt, versiunea ultradominantă întâlnită la milioane de bărbați?
Rezultatele trasează legături genetice între stepa kazahă și Podișul Mongoliei, dar și conturul unei istorii mai ramificate decât o linie unică de la un singur strămoș. Fără mormântul lui Ginghis Han, încă nedescoperit, nimeni nu poate afirma cu certitudine cum arăta genomul său.
Totuși, studiul mută accentul: fie clasa conducătoare a Imperiului Mongol era mai diversă genetic decât s-a crezut, fie ramura care a reușit să se multiplice masiv în populațiile moderne nu a fost neapărat cea a împăraților oficiali.
Cercetătorii au astăzi un portret-robot genetic al acestei elite, o referință valoroasă pentru comparațiile cu populațiile contemporane. Ayken Askapuli plănuiește să folosească tehnici de vârf pentru a urmări în timp cum s-au despărțit și au evoluat aceste ramuri.
Ceea ce credeam a fi o linie dreaptă, trasată de la un singur om către milioane de urmași, se dovedește a semăna tot mai mult cu un arbore genealogic cu rădăcini multiple și încâlcite.
Poate că povestea lui Ginghis Han nu se ascunde în cifre record, ci în nuanțele abia vizibile ale unui cromozom Y care încă nu și-a spus ultimul cuvânt. Poate că nu suntem toți fiii Împăratului, ci moștenitorii unei elite complexe care a redesenat harta lumii, genă cu genă.
