Sub luciul alb al Marelui Lac Sărat, geologi și geofizicieni au cartografiat un rezervor uriaș de apă dulce, aflat la câțiva kilometri adâncime.
Descoperirea, anunțată de echipa de la Departamentul de Geologie și Geofizică al Universității din Utah în Scientific Reports pe 27 februarie 2026, surprinde prin amploare și deschide o perspectivă practică: ar putea diminua norii de praf toxic care se ridică din zonele dezgolite ale lacului.
Marele Lac Sărat, cu o suprafață de aproximativ 4.400 km², este cea mai mare întindere de apă sărată din emisfera vestică. E rămășița lacului Bonneville, un colos de apă dulce care acoperea regiunea acum circa 30.000 de ani.
Salinitatea sa variază între 5% și 27% — de până la șapte ori mai mare decât în ocean —, astfel că doar microorganismele și câțiva crustacei se pot adapta aici. Cu toate acestea, pe țărmurile lui se opresc, an de an, mii de păsări migratoare.
Pentru a privi dincolo de suprafață, cercetătorii au apelat la electromagnetismul aeropurtat, o tehnică ce scanează subsolul din aer, fără contact direct cu solul.
Un inel de senzori este suspendat sub un elicopter care survolează zona; pe măsură ce aeronava avansează, senzorii emit câmpuri electromagnetice și „ascultă” răspunsul lor din adâncime, tradus apoi în hărți ale conductivității electrice.
Regula de bază e simplă: cu cât un strat conduce mai bine curentul, cu atât conține mai multă sare; dacă rezistă trecerii curentului, indică roci sau apă dulce.
Inversiunea 3D a datelor a scos la iveală o zonă rezistivă, extinsă lateral, situată sub stratul de saramură extrem de conductiv al lacului. Semnalul se potrivește cu două posibilități: sedimente saturate cu apă dulce sau substratul de rocă-mamă.
Analizele arată că această rocă-mamă coboară sub fundul lacului, lăsând loc unei cavități ample, umplută cu sedimente îmbibate în apă dulce. Estimările actuale sugerează o adâncime între 3 și 4 kilometri și o întindere mai largă decât linia țărmului de la suprafață.
În termeni de volum, aici s-ar putea aduna câteva sute de kilometri cubi de apă dulce. Contextul face descoperirea cu atât mai relevantă. Nivelul lacului este în declin: aproximativ 2.500 km² astăzi, față de peste 4.000 km² în anii 1980.
Pe măsură ce oglinzile de apă se retrag și malurile se lățesc, din zonele uscate se ridică praf încărcat cu arsenic, mercur și plumb. Vântul îl poartă adesea spre Salt Lake City, aflat în apropiere, transformând o problemă hidrologică într-una de sănătate publică.
Următorul pas pentru echipa de geologi este să obțină finanțare pentru noi campanii de prospecțiune, menite să definească precis contururile bazinelelor subterane.
Chiar dacă estimările preliminare se vor rafina, cantitatea de apă dulce indicată de hărți pare suficientă pentru a umezi zonele uscate ale lacului și a limita transportul prafului toxic de către vânt.
Orice discuție despre exploatarea directă a acestei resurse presupune însă o studiere atentă a sitului, pentru a evita destabilizarea echilibrului hidrologic al acviferului.
