Într -o lume care își calculează tot mai atent amprenta de carbon, chiar și privirea spre stele are un cost nevăzut.
O echipă de la Institutul de Cercetare în Astrofizică și Planetologie (IRAP) al Universității din Toulouse, condusă de Jürgen Knödlseder, director de cercetare la CNRS, a decis să își măsoare propriile emisii.
Rezultatul, publicat la 21 martie 2022 în Nature Astronomy, arată că astronomia lasă în urmă o cantitate semnificativă de CO2, într-un moment în care toate domeniile sunt chemate să reducă emisiile cât mai mult. Contextul este apăsător.
În noiembrie 2021, Global Carbon Project confirma revenirea emisiilor globale de CO2 la nivelurile de dinaintea crizei sanitare. Fiecare tonă evitată contează, spune implicit studiul, iar cercetătorii au pornit cu un demers simplu: să evalueze emisiile propriului institut.
Curând, însă, au constatat că granițele laboratorului nu spun întreaga poveste. Astronomia se sprijină pe o rețea globală de telescoape, observatoare și misiuni spațiale, iar urmele de carbon ale acestora nu pot fi ignorate.
Așa a apărut o analiză extinsă: aproximativ patruzeci de observatoare și telescoape răspândite în lume și în jur de cincizeci de misiuni spațiale majore au intrat în calcul.
De la proiecte emblematice – precum telescopul spațial Hubble, desfășurat în 25 aprilie 1990 din naveta Discovery – până la platforme mai puțin cunoscute, cercetătorii au încercat să adune un tablou coerent al emisiilor.
Misiunea s-a lovit de un obstacol esențial: lipsa de transparență privind datele despre CO2.
Fără aceste informații directe, echipa a recurs la așa-numita metodă a raportului monetar – o abordare criticată pentru marja mare de incertitudine, dar, în lipsa altor opțiuni, singura care lega în mod sistematic cantitatea de carbon de costul unui proiect.
Cifrele schițează o realitate greu de ignorat. Potrivit estimărilor, toate misiunile și observatoarele analizate au generat, cumulat, 20,3 milioane de tone de CO2 de la debutul lor, un nivel care, raportat anual, ajunge la scara unui mic stat european, precum Croația.
La nivel individual, amprenta devine și mai tangibilă: fiecare astronom ar fi responsabil, în medie, de 36 de tone de CO2 pe an – echivalentul emisiilor unei mașini care ar străbate 150.000 de kilometri. Prin comparație, un cetățean francez emite în jur de zece tone anual.
Autorii nu ocolesc limitele metodei. Marja de eroare este considerabilă și, totuși, tendința pare să fie de creștere. Iar explicația ține de dinamica însăși a disciplinei: proiectele devin tot mai ample și, implicit, mai costisitoare energetic.
Misiunile spațiale se înmulțesc, iar pe șantiere se ridică noi giganți ai observației, între care și Extremely Large Telescope al ESO.
