În imaginația noastră colectivă, oxigenul este adesea sinonim cu însăși viața. Îl privim ca pe o suflare sacră, un element purificator absolut indispensabil supraviețuirii noastre. Cu toate acestea, această percepție, deși adânc înrădăcinată, este o eroare istorică.
Cu 2,4 miliarde de ani în urmă, oxigenul nu reprezenta o resursă vitală, ci, dimpotrivă, cea mai devastatoare formă de poluare produsă vreodată pe Pământ.
Cu mult înainte ca asteroidul care a nimicit dinozaurii să lovească planeta, Pământul a fost scena unei extincții în masă mult mai radicale, cauzată nu de o rocă venită din cer, ci de creaturi microscopice care au comis ireparabilul: ele au învățat să respire.
Pentru a înțelege magnitudinea acestui dezastru antic, trebuie să ne imaginăm Pământul din perioada arhaică. Era o planetă complet diferită de „bila albastră” pe care o cunoaștem astăzi.
Oceanele erau probabil verzi, saturate cu fier dizolvat, iar cerul nu era albastru, ci roz-portocaliu, încărcat cu metan și o ceață densă de hidrocarburi. Viața, exclusiv unicelulară, prospera în această „supă” primordială. Aceste organisme erau anaerobe, ceea ce înseamnă că trăiau fără oxigen.
Pentru ele, oxigenul era un gaz coroziv, un agent agresiv capabil să distrugă structurile moleculare și să le ardă membranele celulare. Din fericire pentru ele, atmosfera era lipsită de acest element, până când o mutație genetică a schimbat totul.
Culpa pentru această transformare radicală îi aparține unei bacterii pe care o cunoaștem bine: cianobacteria, sau alga albastră. Aceste microorganisme au dezvoltat o biotehnologie revoluționară: fotosinteza oxigenică.
Rețeta lor era uimitor de simplă: utilizau energia solară pentru a sparge moleculele de apă, rețineau hidrogenul pentru a se hrăni și eliberau restul ca un deșeu inutil. Acest deșeu era dioxidul de oxigen (O2). Timp de sute de milioane de ani, acest „delict” a trecut neobservat.
Oxigenul eliberat nu se acumula în aer; era imediat captat de oceane, ale căror ape erau saturate cu fier feros. De îndată ce oxigenul întâlnea fierul, îl oxida, marcând epoca „Pământului care ruginește”.
Fierul oxidat, insolubil, se depunea pe fundul oceanelor, creând formațiunile gigantice de fier bandat (Banded Iron Formations) pe care le exploatăm astăzi în minele noastre. Cianobacteriile au ruginit, la propriu, oceanele lumii întregi. Însă a venit un moment când buretele s-a saturat.
Odată ce tot fierul dizolvat a fost consumat, oxigenul nu mai avea unde să se ascundă. A început să iasă din apă sub formă de bule și să invadeze atmosfera. Pentru biosfera acelei ere, a fost Cataclismul Oxigenic. Gazul s-a răspândit pretutindeni, atacând organismele anaerobe fără apărare.
A fost o extincție în masă de o violență incomensurabilă, care a șters probabil peste 99% din diversitatea biologică existentă.
Singurii supraviețuitori au fost cei care au reușit să se ascundă în buzunare anoxice, cum ar fi în adâncurile nămolurilor, unde descendenții lor, bacterii precum cele care provoacă tetanosul sau botulismul, continuă să trăiască și astăzi.
Oxigenul nu doar a anihilat viața, ci a și dereglat termostatul planetei. În acele vremuri, Soarele era mai tânăr și strălucea cu 15 până la 20% mai puțin intens decât astăzi – un fenomen cunoscut sub numele de „paradoxul Soarelui tânăr”.
Dacă Pământul nu era înghețat, se datora unei pături groase de metan, un gaz cu efect de seră de 30 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon, care menținea căldura. Oxigenul a sabotat acest echilibru precar. Reacționând chimic cu metanul, l-a transformat în dioxid de carbon și apă.
Însă dioxidul de carbon reține căldura mult mai puțin eficient. Temperatura planetară s-a prăbușit brusc. Calotele polare au avansat până s-au întâlnit la ecuator. Pământul a devenit o „Minge de Zăpadă”, complet acoperit de o crustă de gheață de câțiva kilometri grosime.
Această glaciațiune, denumită glaciațiunea huroniană, a durat 300 de milioane de ani – o eternitate de tăcere albă. Viața ar fi putut să se oprească aici. Însă evoluția a dat dovadă de o ingeniozitate remarcabilă.
Printre supraviețuitorii apocalipsei, unele microorganisme au dezvoltat o capacitate uluitoare: în loc să fugă de oxigen, au învățat să-l folosească. Au inventat respirația aerobă.
Acesta a fost un avantaj colosal: „arderea” zahărului cu oxigen eliberează de 16 ori mai multă energie decât simpla fermentație folosită anterior. Acești mutanți energetici au putut deveni mai complecși, mai mari și, în cele din urmă, pluricelulari.
Catastrofa oxigenului a deschis calea pentru viața complexă așa cum o cunoaștem. Suntem, la propriu, descendenții creaturilor care au învățat să respire otrava care a ucis tot restul lumii.
