Când ne imaginăm o apă perfectă, gândul ne poartă adesea către lagunele turcoaz din Maldive sau din Caraibe, locuri idilice ce par desprinse din vise.
Cu toate acestea, dacă ne raportăm la criterii științifice stricte de transparență și vizibilitate, aceste destinații de vis sunt departe de a deține supremația.
Pentru a descoperi cea mai limpede apă de pe planetă, acea apă care se apropie cel mai mult de puritatea apei distilate de laborator, trebuie să uităm de tropice și să ne îndreptăm atenția spre peisajele impresionante ale Noii Zeelande și ale Antarcticii.
Recordul absolut pentru cea mai clară apă dulce din lume îi aparține Lacului Rotomairewhenua, cunoscut și sub denumirea de „Blue Lake”, situat în pitorescul Parc Național al Lacurilor Nelson, din Noua Zeelandă.
În anul 2011, un studiu detaliat, realizat de Institutul Național de Cercetare a Apei și Atmosferei (NIWA), a relevat măsurători uimitoare. Scafandrii și instrumentele specializate au confirmat o vizibilitate orizontală în acest lac ce atinge impresionanta distanță de 80 de metri.
Pentru a înțelege pe deplin această performanță fizică, este important de menționat că vizibilitatea teoretică maximă într-o apă distilată pură este de aproximativ 83 de metri. Astfel, Lacul Rotomairewhenua este, la doar câțiva metri distanță, practic pur din punct de vedere optic.
Doctorul Rob Davies-Colley de la NIWA a subliniat că „diferența dintre claritatea Lacului Albastru și cea a apei pure este minimă”.
Acest miracol geologic își găsește explicația în sursa apei: ea provine dintr-un lac de altitudine învecinat, Lacul Constance, și se infiltrează printr-un baraj natural de resturi glaciare.
Această trecere subterană acționează ca un filtru ultra-performant, reținând aproape toate particulele în suspensie înainte ca apa să iasă la suprafață în Lacul Albastru, situat în Alpii de Sud ai Noii Zeelande.
Dacă lacul neozeelandez deține recordul pentru apa dulce, oceanul are, la rândul său, propriul său campion. Însă nu trebuie să-l căutăm în mările calde, adesea încărcate de plancton, ceea ce tulbură apa, ci în apele glaciare ale Mării Weddell, din Antarctica.
În anul 1986, cercetătorii de la Institutul Alfred Wegener au efectuat aici măsurători folosind un disc Secchi, o țintă albă utilizată pentru a măsura turbiditatea apei. Discul a rămas vizibil până la o adâncime de 79 de metri.
Aceasta reprezintă cea mai mare claritate înregistrată vreodată într-un mediu marin, apropiindu-se remarcabil de recordul lacului din Noua Zeelandă. Paradoxal, tocmai această puritate extremă este cea care conferă acestor ape culoarea lor distinctivă.
Apa pură nu este incoloră; ea posedă o nuanță intrinsecă albastru-violet. Moleculele de apă absorb culorile calde ale spectrului luminos, precum roșul, portocaliul și galbenul, și difuzează culorile reci, adică albastrul. Într
-o apă „murdară” sau bogată în organisme vii, cum ar fi algele sau planctonul, lumina se reflectă pe particule și dă naștere unor nuanțe verzui sau maronii. Însă în apele Lacului Albastru sau ale Mării Weddell, lumina pătrunde adânc, fără obstacole.
Rezultatul este o culoare albastru-violet intensă, o semnătură vizuală a unei ape lipsite de orice materie organică. Există și un alt tip de „claritate”, una observată din spațiu. NASA identifică Gyre-ul Pacificului de Sud ca fiind cea mai albastră și mai vastă zonă oceanică.
Aici, apa este incredibil de limpede dintr-un motiv simplu, deși mai puțin poetic: este un deșert biologic. Curenții izolează această zonă, împiedicând aportul de nutrienți. Fără nutrienți nu există fitoplancton, iar prin urmare, nici turbiditate.
Apa capătă acolo un albastru indigo profund, mărturie a unei absențe aproape totale de viață marină. În esență, adevărata apă limpede nu se regăsește pe cărțile poștale cu plaje de nisip fin, ci în sanctuare protejate sau în zone extreme, acolo unde natura filtrează apa cu o precizie chirurgicală.
