Un petic de pământ gol acolo unde, până mai ieri, se înălța o pădure. Imaginea lovește. Și, când este prost înțeleasă, stârnește revoltă. Tăierile rase revin periodic în dezbaterea publică din Franța, de cele mai multe ori pentru a fi criticate sau chiar interzise prin lege.
Numai că această practică vizează suprafețe mici, este strict reglementată și vine la pachet cu o obligație fermă: reconstrucția pădurii. În realitate, tăierea rasă este, cel mai des, o etapă într-un ciclu silvic precis.
Alegerea momentului și a modului de intervenție ține de natura arboretului, de urgențe sanitare, de efectele unor calamități ori de nevoia de a adapta pădurea la schimbările climatice. De aici și neînțelegerea. Pentru o parte a publicului, tăierile rase sunt confundate cu defrișarea.
Iar de aici pornește ideea, falsă, a unei păduri franceze aflate în retragere, supraexploatate și în pericol. Defrișarea înseamnă pierdere netă de suprafață forestieră, urmată de lipsa regenerării și de schimbarea destinației terenului.
Supraexploatarea apare atunci când recoltările depășesc creșterea naturală a pădurii. Niciuna dintre aceste situații nu are loc în pădurile Franței. Privite în ansamblu, tăierile rase rămân marginale și afectează doar parcele mici.
În 2023, potrivit IGN, ele au vizat 60.000 de hectare, adică 0,35% din suprafața forestieră națională. Practica este strict reglementată și nu duce nici la schimbarea folosinței terenului, nici la artificializarea solului.
Codul forestier (articolul L124-6) prevede că orice tăiere rasă mai mare de 2 hectare trebuie urmată, în maximum cinci ani, de o reconstituire prin plantare sau regenerare naturală. Pentru suprafețe care depășesc 4 hectare, este obligatorie o autorizație prealabilă din partea statului.
În majoritatea cazurilor, tăierea rasă încheie un ciclu de gestionare durabilă. Înainte de recoltarea finală au loc rărituri succesive, iar lemnul rezultat intră deja în uz: energie, hârtie și plăci, ambalaje și paleți. Apoi arboretul este reînnoit, fie prin plantare, fie prin regenerare naturală.
Esențele alese trebuie să fie potrivite nu doar pentru solul de azi, ci și pentru climatul de mâine, respectând în același timp criterii de diversificare. Confuzia se adâncește adesea între tăierea rasă și tăierea sanitară.
Ambele pot îndepărta o parte importantă a coronamentului, dar logica este diferită. Tăierea rasă este o operațiune planificată și încadrată de reguli. Tăierea sanitară răspunde unei urgențe.
După furtuni, incendii, secete severe sau atacuri de insecte și boli, când supraviețuirea unei parcele este compromisă, tăierea sanitară poate deveni singura opțiune pentru a proteja zonele vecine, a încuraja o regenerare sănătoasă și a valorifica lemnul înainte de degradarea totală.
„Tăierile rase sunt foarte minoritare în pădure, unde regenerarea naturală obținută prin procedeul tăierilor progresive domină net.
Totuși, schimbările climatice și uscările masive cu care ne confruntăm în prezent îi obligă pe silvicultori să recurgă la tăieri rase urmate de plantări de specii capabile să suporte căldura și seceta”, sintetizează Régine Touffait, secretar general în direcția Păduri și riscuri naturale a ONF, pe site-ul instituției.
