În 2003, un film-catastrofă imagina ce s-ar întâmpla dacă miezul Pământului s-ar opri din rotație. Două decenii mai târziu, știința aduce în acest scenariu un sâmbure de adevăr.
Trei studii succesive indică același lucru: miezul intern al planetei și-a încetinit mișcarea, a făcut o pauză, apoi a început să se deplaseze în sens invers față de învelișurile de la suprafață. Povestea începe în ianuarie 2023.
Yi Yang și Xiaodong Song, doi sismologi de la Universitatea din Beijing, publică în Nature Geoscience o analiză a undelor seismice generate de cutremure produse din 1964 încoace.
Semnătura undelor care traversează miezul intern își schimbase ritmul timp de decenii, dar după 2009 variațiile au dispărut. Pentru cei care citesc aceste semnale, e un indiciu clar: miezul intern s-a oprit din rotație în raport cu manta și scoarță.
A urmat o perioadă de aproape zece ani, apoi datele au arătat altceva, la fel de surprinzător: miezul a pornit „înapoi”. Nu în sens absolut — continuă să se rotească spre est, ca restul planetei —, ci mai încet decât suprafața, ceea ce creează impresia că reculează.
Cei doi cercetători au identificat un tipar: oscilația se repetă aproximativ la fiecare 70 de ani. O inversare anterioară ar fi avut loc la începutul anilor 1970, iar următoarea ar putea veni pe la mijlocul anilor 2040.
În iunie 2024, geofizicianul John Vidale, de la Universitatea din California de Sud, aduce confirmarea într-un studiu publicat în Nature.
Echipa sa a reunit înregistrările a 121 de cutremure repetitive produse lângă Insulele Sandwich de Sud, între 1991 și 2023, completate de datele testelor nucleare sovietice din anii 1970. Concluzia: începând din 2010, miezul intern a încetinit și se rotește acum mai lent decât suprafața Pământului.
Apoi, în februarie 2025, același Vidale publică în Nature Geoscience o nouă piesă din puzzle: nu doar viteza se schimbă, ci și forma. Suprafața miezului intern, relativ moale, se remodelează sub presiunea miezului extern lichid care îl înconjoară. Ce înseamnă toate acestea pentru noi?
Miezul intern este o sferă solidă de fier și nichel, cu un diametru de aproximativ 2.400 de kilometri, aflată la peste 5.000 de kilometri adâncime.
Plutește într-un „ocean” de metal lichid — miezul extern — ale cărui curenți de convecție alimentează câmpul magnetic al Pământului, scutul care ne protejează de radiațiile solare. Oscilația rotației miezului nu reprezintă un pericol imediat.
Efectele măsurabile la suprafață sunt infime: durata zilei variază cu câteva miimi de secundă, iar câmpul magnetic are fluctuații ușoare. Nimic care să schimbe viața de zi cu zi. Însă descoperirea ridică întrebări de fond. De ce oscilează miezul?
Cel mai probabil, e rezultatul unui echilibru precar între forțele electromagnetice din miezul extern și atracția gravitațională exercitată de manta, dar mecanismul precis rămâne neclar.
Mai intrigant este că aceste oscilații par să coincidă cu cicluri de 60–70 de ani observate în variațiile duratei zilei, ale câmpului magnetic și chiar în unele fluctuații climatice. După primele seismograme revelatoare, John Vidale a rezumat astfel situația: rezultatul era inevitabil.
Iar ceea ce se întâmplă în inima planetei pare a fi chiar mai dinamic decât ne-am imaginat până acum.
