Percepția comună despre hibernarea urșilor ascunde o realitate biologică mult mai complexă și fascinantă, care o diferențiază fundamental de toropeala altor animale. Pentru a înțelege această deosebire, este esențial să privim la modul în care temperatura corpului este gestionată.
Un hibernator „adevărat”, așa cum este veverița arctică de pământ, este un campion al supraviețuirii extreme. Aceasta își reduce temperatura corporală până la minus 3 grade Celsius, iar inima îi bate de doar câteva ori pe minut. La atingere, animalul este rece, rigid, aproape inert.
Oricine ar încerca să-l zgâlțâie nu ar obține nicio reacție. Ursul, în schimb, operează într-o categorie cu totul distinctă. Pe durata torporii sale, temperatura corpului îi scade doar cu câteva grade, de obicei între patru și șase grade Celsius, rămânând astfel cald.
Chiar dacă ritmul cardiac scade semnificativ, de la aproximativ 84 la 19 bătăi pe minut, metabolismul său rămâne suficient de activ pentru a-i permite să se trezească rapid în cazul unui pericol. Mai surprinzător este faptul că ursul nu rămâne imobil.
El se mișcă, se întoarce pentru a evita leziunile de presiune și pentru a-și schimba poziția, contribuind la conservarea căldurii corporale. Această stare este, de fapt, un somn ușor și alert, o formă de veghe energetică, nicidecum o oprire completă a funcțiilor vitale.
Adevărata minune biologică a ursului devine evidentă atunci când ne gândim la capacitatea sa de a supraviețui luni întregi fără a bea, a mânca, a urina sau a defeca. Să ne imaginăm un om imobilizat la pat timp de cinci luni, fără hrană sau apă.
Un astfel de scenariu ar duce la deshidratare fatală, la atrofierea musculară severă și la formarea de cheaguri de sânge periculoase. Ursul, însă, iese din bârlog primăvara cu o masă musculară aproape intactă.
Secretul acestei performanțe nu constă doar în arderea rezervelor de grăsime, care pot reprezenta până la 30% din greutatea sa. Organismul ursului reciclează deșeurile.
Deoarece nu urinează și nu defeca luni de-a rândul, ureea, un deșeu toxic, este reabsorbită și transformată în proteine, contribuind la menținerea masei musculare. Este un sistem perfect, în circuit închis.
Mai mult, ursoaicele realizează un fapt considerat aproape imposibil: dau naștere și își alăptează puii în plină iarnă, în timp ce se află în această stare de torpoare, apelând la rezervele lor pentru a produce lapte fără să bea o singură picătură de apă.
Acest fenomen este posibil datorită unui proces numit „implantare întârziată”: ovulul fecundat în timpul verii se implantează în uter abia în iarnă, și doar dacă mama a acumulat suficientă grăsime pentru a-și asigura supraviețuirea.
Această extraordinară capacitate a ursului de a rămâne imobil fără a suferi ravagiile sedentarismului stârnește un interes profund în medicina modernă.
Cercetătorii au descoperit că, în timpul torporii, ursul modifică structura proteinelor din sânge pentru a preveni în mod natural formarea cheagurilor, un risc major pentru pacienții umani imobilizați pe perioade lungi.
Înțelegerea modului în care pot fi activate aceste mecanisme la om ar putea revoluționa abordarea medicală în cazul pacienților în comă, a celor cu spitalizări prelungite sau chiar a viitoarelor misiuni spațiale către Marte.
Dacă am reuși să copiem rețeta biochimică a ursului, am putea proteja mușchii și arterele umane în timpul perioadelor de inactivitate forțată.
Astfel, ursul nu este doar un mare dormitor leneș, ci o veritabilă bancă de date biologice ambulantă, care ar putea deține secretul sănătății noastre viitoare.
