Un câine care îmbătrânește e o poveste de fidelitate care încetinește, dar nu se frânge. Totuși, o realitate puțin cunoscută tulbură mii de familii: demența canină.
Ușor de confundat cu slăbiciunea firească a vârstei, acest fenomen schimbă comportamentul animalului până la punctul în care, uneori, pare de nerecunoscut.
A înțelege ce este această tulburare neurodegenerativă, cum se manifestă și cum poate fi însoțită devine esențial pentru a le oferi companionilor noștri o bătrânețe demnă și cât mai liniștită.
Disfuncția cognitivă canină (DCC) afectează în principal câinii vârstnici și, din perspectivă medicală, seamănă în multe privințe cu boala Alzheimer la om. În timp, structurile cerebrale se degradează, iar capacitățile cognitive se erodează treptat.
Pentru proprietari, primele semne sunt bulversante: un câine care se învârte în cerc, se rătăcește în locuri familiare sau își pierde, pe neașteptate, reperele. Nu apare brusc, ci se strecoară pe nesimțite, iar pentru multe familii totul pare a ține de „bătrânețe”, ceea ce întârzie diagnosticul.
Veterinarii descriu însă un tablou tipic: episoade de dezorientare, anxietate fără o cauză evidentă, schimbări în felul în care animalul interacționează social, tulburări de somn și dificultatea de a-și aminti comportamente deprinse cu mult timp înainte.
În situații mai avansate, câinele poate ajunge să nu-și mai recunoască membrii familiei. Adesea, deteriorarea cognitivă merge mână în mână cu un ritm biologic dat peste cap. Ciclul somn-veghe se dereglează, iar nopțile devin agitate.
Creierul, slăbit, nu mai coordonează corect alternanța dintre odihnă și activitate. Disconfort pentru animal, oboseală pentru cei din jur. Pentru a recunoaște la timp demența canină, specialiștii folosesc frecvent o scară de evaluare numită DISHAA.
Este un instrument care urmărește șase dimensiuni ale comportamentului la câinii în vârstă: dezorientarea, interacțiunile sociale, somnul, igiena (inclusiv controlul eliminărilor), învățarea și memoria, apoi activitatea și anxietatea.
Ideea nu este de a vâna un simptom izolat, ci de a observa modificări în mai multe arii deodată.
Primele indicii pot părea mărunte: câinele ezită în fața unei uși pe care altădată o traversa fără probleme, răspunde mai greu la nume sau își pierde entuziasmul pentru jocuri și plimbări pe care le adora.
Pe măsură ce boala avansează, apar mai des episoade de „accidente” în casă, comportamente repetitive și momente de confuzie. Schimbarea de comportament nu înseamnă însă automat demență.
Durerea, tulburările hormonale, problemele de auz sau de vedere, ori anumite dezechilibre metabolice pot mima aceleași semne. De aceea, un consult veterinar atent este esențial. Un diagnostic timpuriu poate încetini evoluția și îmbunătăți calitatea vieții câinelui.
Boala nu se vindecă, dar poate fi însoțită. Deocamdată nu există un tratament care să inverseze DCC. Există însă modalități de a limita agravarea simptomelor și de a face viața de zi cu zi mai confortabilă.
Veterinarii pot recomanda anumite medicamente, suplimente și diete îmbogățite cu antioxidanți sau nutrienți care susțin funcția cerebrală. Nu opresc boala, dar pot încetini degradarea cognitivă. La fel de important este mediul. O rutină stabilă, fără reamenajări bruște, oferă previzibilitate.
Chiar și simpla schimbare a locului mobilierului poate dezorienta un câine cu demență. O lumină discretă aprinsă pe timpul nopții sau un radio lăsat încet pot ajuta la orientare, mai ales când agitația nocturnă devine frecventă. Răbdarea rămâne pilonul sprijinului.
Câinele nu „nu ascultă”; este pierdut, confuz, uneori speriat. Mustrarea nu ajută. Mai eficient este să multiplicăm interacțiunile pozitive, să reînvățăm împreună câteva reguli de bază și să oferim o prezență calmă și sigură.
Demența canină arată cât de complex este procesul de îmbătrânire la animale. Cu o înțelegere mai bună a fenomenului și o abordare atent adaptată, acești însoțitori de-o viață pot fi sprijiniți cu demnitate.
