Moda nu se naște doar pe podiumurile din Paris și nici nu aparține exclusiv capriciilor umane. Într -un sanctuar din Zambia, un mic grup de cimpanzei pare să fi lansat o tendință proprie: să își strecoare un fir de iarbă în ureche. Nu ajută la hrană. Nu oferă protecție.
Nu aduce vreun avantaj evident. Și totuși, gestul prinde. Iar faptul că se răspândește ridică o întrebare incomodă și fascinantă deopotrivă: chiar sunt oamenii singurii care copiază și transmit comportamente fără utilitate practică?
Povestea începe în 2010, la Chimfunshi Wildlife Orphanage Trust, un sanctuar pentru cimpanzei din Zambia. O femelă numită Julie le atrage atenția cercetătorilor. De mai multe ori, în mod deliberat, își introduce un fir de iarbă în ureche.
Nu îl păstrează mult, nu pare să se curețe, nu caută nimic anume. Repetă gestul, aparent fără rost. Iar ceea ce părea o excentricitate rămâne în memorie: nu trece mult și șapte cimpanzei din grupul ei încep să facă la fel. Julie moare, dar gestul rămâne. Practica nu dispare odată cu inițiatoarea.
Se păstrează în grup, ca o mică tradiție. Pentru oamenii de știință, această persistență devine indiciu. Comportamentul nu aduce hrană, nu ține la distanță prădători și nu funcționează ca un semnal clar. Totuși, trece de la un individ la altul și supraviețuiește în timp.
Ceva care arată, în miniatură, mecanismul unei tradiții culturale. Multă vreme, povestea ar fi putut rămâne o curiozitate locală. Dar, la cincisprezece ani distanță, un alt grup din același sanctuar începe să manifeste un comportament asemănător.
Cinci cimpanzei din opt sunt observați cu fire de iarbă în urechi. Și apare, pe deasupra, o variantă nouă: șase indivizi aleg o „zonă la modă” diferită și lasă firul de iarbă să iasă din zona posterioară.
Un gest și mai lipsit de sens funcțional, dar suficient de răspândit pentru a fi remarcat și documentat. Există totuși o limită clară. Obiceiul rămâne circumscris la aceste două grupuri. Niciun alt cimpanzeu din celelalte țarcuri nu îl adoptă.
Această distribuție i-a condus pe cercetători către o ipoteză surprinzătoare: dacă sursa nu e în jungla comportamentelor spontane ale cimpanzeilor, ci chiar în rutina oamenilor din preajma lor? Discuțiile cu îngrijitorii care se ocupă de grupurile implicate aduc un detaliu revelator.
Membrii acestor echipe obișnuiau, uneori, să își pună în ureche un fir de iarbă sau un bețișor de chibrit – un gest banal, folosit la scărpinat sau curățat. În schimb, îngrijitorii care lucrau cu celelalte grupuri nu aveau acest obicei.
Legătura devine plauzibilă: cimpanzeii ar fi observat ceea ce fac oamenii din jurul lor, ar fi imitat, apoi ar fi transformat gestul într-un element propriu, integrat în viața grupului.
Faptul că tendința apare independent în două grupuri aflate sub supravegherea acelorași persoane întărește această posibilitate. Rămâne însă întrebarea centrală: de ce ar copia cimpanzeii un comportament care nu servește la nimic?
În mod tradițional, imitarea la animale e privită ca o cale de învățare utilitară: cum să folosești un instrument, unde să găsești hrană, cum să recunoști un pericol. În acest caz, nu e vorba de niciuna dintre aceste ținte. Și tocmai această gratuitate îi fascinează pe cercetători.
Ea apropie comportamentul animal de unele practici umane: mode, ritualuri, gesturi sociale fără o funcție imediat măsurabilă.
Potrivit lui Edwin van Leeuwen, cercetător la Universitatea din Utrecht și coautor al studiului publicat în revista Behaviour, imitarea unor comportamente aparent inutile poate întări legăturile sociale, la fel ca la oameni.
Să copiezi gestul celuilalt înseamnă să arăți că îl observi, că vrei să aparții, că ești parte din același cerc. Uneori, exact un gest absurd devine liantul unei comunități. Nu înseamnă că fiecare fir de iarbă spune o poveste mare. Dar indică o deschidere.
Ceea ce numim „modă”, „ritual” sau „tradiție” ar putea exista, în forme diferite, și la alte specii. Iar linia de demarcație pe care o tragem adesea între oameni și animale – linie pe care am așezat cultura – pare, în lumina acestor observații, mai estompată decât credeam. Într
-un sanctuar din Zambia, un gest mic, repetat și transmis, devine un indiciu despre cum se nasc și se păstrează obiceiurile unei comunități. Și despre cât de adânci pot fi rădăcinile culturii.
