Ce gust ar fi avut o friptură de dinozaur?

Curiozitate.ro

Ce gust ar fi avut o friptură de dinozaur?

Ideea pare desprinsă dintr-un vis de paleontolog sau dintr-un film de science-fiction: cum ar fi să guști, măcar o dată, o friptură de dinozaur? Întrebarea nu e însă la fel de absurdă pe cât sună.

Pe baza a ceea ce știm despre urmașii și rudele lor apropiate — păsările și crocodilii —, știința poate estima nu doar dacă o astfel de carne ar fi fost comestibilă, ci și cam ce gust ar fi avut.

Doar că, oricât de seducătoare e ipoteza, realitatea rămâne încăpățânată: cel mai probabil nu vom avea niciodată ocazia s-o verificăm.

Unul dintre oamenii de știință care au luat problema în serios este paleontologul Steve Brusatte, profesor la Universitatea din Edinburgh și consultant științific pentru saga Jurassic World. El spune fără ezitare că nu există motive să credem că un dinozaur ar fi fost de nemâncat.

„Sunt convins că carnea de dinozaur ar fi fost comestibilă și, în funcție de specie, probabil delicioasă”, afirmă acesta. Argumentul pornește de la diversitatea uriașă a acestor animale: unele au fost erbivore pașnice, altele, prădători redutabili, așa cum se întâmplă și în lumea modernă.

Or, în farfuriile noastre, cele mai apreciate cărnuri — vită, cerb, oaie — vin tocmai de la ierbivore: au țesuturi mai fragede, mai puțin miros puternic și grăsimi „dulci”, ușor de perceput ca gustoase.

Invers, carnea prădătorilor tinde să fie mai nervoasă, mai aspră, cu un gust intens, greu de plăcut. Dacă am transpune această regulă într-o bucătărie imaginară a Mezozoicului, un Triceratops rumenit lent sau un tocăniț de Stegosaurus ar fi putut aminti de vită ori de vânat.

Un file de Tyrannosaurus rex, în schimb, are toate șansele să fi fost tare, uscat și cu o aromă agreșivă.

Iar păsările — descendenți direcți ai dinozaurilor — oferă deja un indiciu practic că linia lor nu și-a pierdut potențialul culinar: puiul, curcanul sau rața se numără printre cele mai consumate cărnuri din lume. Asta nu înseamnă, totuși, că orice dinozaur ar fi fost „bun de mâncat”.

Natura are excepții care învață prudența. Un exemplu grăitor vine de la pitohuiul cu glugă, o pasăre din Noua Guinee ale cărei pene și carne conțin o neurotoxină, batracotoxina, acumulată din hrana sa.

Dacă unele specii de dinozauri ar fi consumat insecte sau plante toxice, carnea lor ar fi putut deveni periculoasă pentru noi. În plus, prepararea unui prădător masiv ridică probleme practice: mușchi denși, o concentrație mare de mioglobină, un gust mai degrabă „reptilian” decât „bovin”.

Pe scurt, comestibilitatea e plauzibilă; calitatea gustului și siguranța variază însă larg de la un caz la altul. Aici intervine însă limita hard a științei. Nicio celulă viabilă antică nu a supraviețuit pentru a permite recrearea unei cărni autentice de dinozaur.

În ultimii ani, cercetări diferite au identificat urme de proteine fosilizate în oase — inclusiv semnale de hemoglobină în resturi de T. rex și de hadrosaur —, dar vorbim despre materiale degradate de zeci de milioane de ani.

Genomul complet este irecuperabil, iar tehnologia de azi nu poate transforma astfel de fragmente într-un țesut identic cu originalul. Cu alte cuvinte, teoria ne ajută să înțelegem ce ar fi fost posibil; practica rămâne închisă.

Dacă, totuși, am forța puțin imaginația și am combina datele de fiziologie, dieta animalelor și analogiile moderne, conturul gustului devine mai clar. Marile erbivore ale erei dinozaurilor ar fi oferit probabil o carne apropiată de vită sau de vânat: fragedă, suculentă, cu o aromă curată.

Prădătorii masivi ar fi avut, cel mai probabil, o carne tare, cu un parfum muscat, asemănătoare crocodilului sau unui vânat exotic. Iar la fiecare îmbucătură de pui, curcan ori rață, suntem deja, într-un fel tangibil, conectați la acea linie evolutivă.

Astfel, la întrebarea „am putea mânca un dinozaur?” răspunsul rămâne dublu: teoretic, da; practic, nu. Iar gustul, oricât de bine argumentat, rămâne în zona speculației. Dacă am fi putut alege, cel mai probabil ne-am fi orientat către un ierbivor „destul de bun”, nu către un prădător.

Până una-alta, fiecare aripă de pui pe care o mâncăm este — într-un fel — o mică parte dintr-un dinozaur.

Surse și detalii suplimentare