Ați observat, probabil, acea privire obsesivă, incapacitatea de a renunța, refuzul categoric de a lăsa din gură jucăria preferată. Poate v-ați gândit că patrupedul dumneavoastră era pur și simplu entuziast, sau poate doar puțin prea motivat.
O nouă cercetare, publicată în revista Scientific Reports, aduce însă o denumire surprinzătoare pentru acest comportament: dependență. Mai mult, studiul arată că aproximativ o treime dintre câinii testați suferă de o astfel de afecțiune.
În lumea canină, unii proprietari folosesc de mult timp o expresie familiară pentru a-și descrie companionii incapabili să lase mingea din gură: „dependenți de minge”. Acest apelativ, folosit cu afecțiune sau exasperare, părea să țină de un antropomorfism excesiv.
La urma urmei, putem vorbi cu adevărat despre dependență în cazul unui comportament atât de natural precum joaca la animale? Stefanie Reimer, biolog comportamental la Institutul de Cercetare Messerli pentru Interacțiunea Om-Animal din Viena, și-a pus exact această întrebare.
Echipa sa a publicat acum primul studiu științific care documentează empiric comportamentul adictiv la câini. Rezultatele acestei cercetări sunt menite să ne schimbe înțelegerea despre granița dintre motivația sănătoasă și dependența patologică.
Oamenii de știință știau deja că este posibil să se inducă comportamente adictive la animale de laborator, precum șobolanii, în special pentru a studia mecanismele tulburărilor legate de consumul de substanțe la om.
Însă întrebarea a rămas deschisă: pot alte animale să dezvolte spontan dependențe în mediul lor natural? Pentru a răspunde, cercetătorii au aplicat câinilor aceleași criterii de diagnosticare folosite pentru a identifica dependența la oameni.
Studiul a inclus 105 câini, majoritatea Malinois, Border Collie și Labrador Retriever, toți fiind descriși de proprietari ca fiind deosebit de atrași de jucării. Protocolul a fost simplu, dar revelator.
Cercetătorii au observat reacțiile animalelor în fața jucăriei lor favorite în diferite situații: când jucăria era accesibilă, când era vizibilă, dar la îndemână, și când era complet retrasă. De asemenea, le-au oferit alternative, cum ar fi recompense alimentare sau alte forme de joacă cu stăpânul.
Rezultatele au depășit așteptările. Dintre cei 105 câini testați, 33 au prezentat comportamente pe care oamenii de știință nu au ezitat să le califice drept adictive. Aceste animale manifestau o fixație care depășea cu mult simpla preferință sau entuziasm.
Unul dintre subiecții studiului, un câine Malinois, încerca, de pildă, cu disperare să ajungă la o jucărie așezată pe un raft înalt. Comportamentele observate la acești câini dependenți prezintă paralele tulburătoare cu dependența umană.
Unii rămâneau imobilizați, concentrați pe jucăria plasată la înălțime, incapabili să-și deturneze atenția în ciuda solicitărilor stăpânului. Alții refuzau categoric să se joace altfel, ignorând propunerile de interacțiune alternativă.
Cel mai grăitor semn a fost, poate, refuzul unei recompense gratuite. Imaginați-vă: un câine care refuză mâncarea pentru a rămâne concentrat pe o jucărie pe care nici măcar nu o poate atinge.
Această renunțare la o recompensă imediată în favoarea unui obiect inaccesibil corespunde exact cu ceea ce psihiatrii numesc o motivație „excesivă și inadaptată”, un criteriu fundamental în diagnosticul de dependență la om. Dar experiența cea mai elocventă a vizat retragerea completă a jucăriei.
Unii câini erau pur și simplu incapabili să-și regăsească calmul timp de un sfert de oră după dispariția obiectului râvnit. Ritmul lor cardiac rămânea anormal de ridicat, mărturisind o stare de alertă prelungită și o frustrare intensă, tipice sevrajului.
Cercetătorii au observat că premisele acestor comportamente excesive apar, în general, încă din stadiul de cățeluș.
Un studiu complementar este în curs pentru a determina dacă anumite rase, în special câinii de lucru selecționați pentru motivația și perseverența lor, prezintă o vulnerabilitate crescută la dependența de jucării.
Această pistă genetică ridică întrebări fascinante despre consecințele neintenționate ale selecției artificiale. Prin privilegierea trăsăturilor precum obsesia pentru minge la câinii de stână sau de aport, am creat cumva linii predispuse să dezvolte comportamente compulsive?
Stefanie Reimer dorește să-i liniștească pe proprietarii ai căror câini adoră pur și simplu să se joace. Granița dintre entuziasmul sănătos și dependența patologică este clară: un câine echilibrat poate fi foarte motivat de jucăria sa, acceptând fără dificultate întreruperea jocului.
În schimb, pentru cazurile extreme, pot fi necesare măsuri terapeutice pentru a reduce obsesia.
Paralelele cu tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) interesează în mod deosebit cercetătorii, care văd în acești câini dependenți un model potențial pentru o mai bună înțelegere a ADHD la om.
Această cercetare deschide o fereastră neașteptată către viața mentală a companionilor noștri, reamintindu-ne că, în spatele comportamentelor pe care le considerăm amuzante sau atrăgătoare, se ascund uneori mecanisme neurologice complexe, capabile să deriveze către patologie.
Data viitoare când veți vedea un câine fixând disperat mingea, s-ar putea să nu mai priviți scena cu același ochi.
