În adâncurile înghețate ale Alaskăi, cercetătorii au deschis o poartă pe care natura o ținuse închisă de pe vremea mamutilor. În eșantioane vechi de 40.000 de ani au găsit ceva ce pune sub semnul întrebării felul în care înțelegem timpul, viața și consecințele subtile ale încălzirii globale.
Când gheața se topește, nu curge doar apă. Se deschide un acces către trecut. Centrul de cercetare al Tunelului de Permafrost din Alaska nu seamănă cu un laborator obișnuit.
Este o galerie de 106 metri care coboară în straturile înghețate ale planetei, acolo unde timpul pare suspendat de zeci de milenii. Pentru Tristan Caro, doctorand în științe geologice la University of Colorado Boulder, prima întâlnire cu tunelul a fost olfactivă.
Aerul este greu, pătrunzător, ca într-o pivniță veche umedă. Din pereții înghețați ies la iveală oase de bizoni și de mamuți, ca niște martori discreți ai unei lumi dispărute.
Dar nu acești giganți îi interesează cel mai mult pe cercetători, ci formele de viață invizibile, microbii prinși în gheață de mii de ani. Înapoi în laborator, echipa a pus în scenă un experiment simplu ca idee, dar cu mize mari.
Eșantioanele de permafrost au fost încălzite treptat, la temperaturi între 4 și 12 grade Celsius. Scopul a fost să simuleze un posibil început de vară în Alaska, într-un viitor în care limitele căldurii se tot împing înainte.
Pentru a depista orice semn de activitate biologică, cercetătorii au folosit apă îmbogățită cu deuteriu, o formă mai grea a hidrogenului. Dacă microbii se trezeau și își reluau metabolismul, urmau să încorporeze acest hidrogen în membranele lor celulare — un marcaj clar al revenirii la activitate.
Timp de câteva luni, răspunsul a fost abia perceptibil. Coloniile creșteau extrem de încet, cu un ritm estimat la înlocuirea a circa o celulă din 100.000 pe zi. Un metabolism glaciar, potrivit somnului lor îndelungat. Apoi, în a șasea lună, ritmul s-a schimbat brusc.
Unele colonii au accelerat, formând biofilme vâscoase, lucioase, vizibile cu ochiul liber. Mirosurile s-au intensificat, la fel ca semnele de activitate. Pentru un microbiolog, spune Caro, aceste semnale sunt incitante: ceea ce a fost imobil în timp devine din nou viu.
Tunelul de permafrost se află la Fox, Alaska, la 25 de kilometri (16 mile) nord de Fairbanks, și este administrat de Corpul de Ingineri al Armatei SUA. Cercetătorii subliniază că riscul ca acești microbi antici să provoace infecții este neglijabil.
Dar munca lor deschide întrebări mai ample despre viitorul planetei. Permafrostul nu este un fenomen izolat în Alaska. Întinderi uriașe de sol înghețat se găsesc în Canada, Siberia, Groenlanda, pe Podișul Tibetan și chiar în emisfera sudică, în regiuni precum Patagonia sau Anzii australi.
Peste tot, aceste arhive biologice conservă forme de viață suspendate. Punctul esențial, atrage atenția Caro, nu este o zi excepțional de călduroasă, ci prelungirea treptată a sezonului cald.
Când temperaturile ridicate se întind din primăvară până în toamnă, căldura pătrunde în straturi tot mai adânci de permafrost, atingând zone care nu s-au dezghețat de milenii. Deocamdată, echipa din Colorado a analizat doar o fracțiune infimă din vastul permafrost al lumii.
Milioane de kilometri pătrați de sol înghețat ascund microorganisme despre care nu știm aproape nimic: ce sunt, cum se comportă, cum ar putea reacționa într-un climat în schimbare.
Studiul, publicat în Journal of Geophysical Research Biogeosciences, amintește că schimbarea climatică nu se reduce la creșterea nivelului mărilor sau la valurile de căldură. Ea trezește, literalmente, o lume adormită, ale cărei contururi abia începem să le observăm.
Iar ceea ce se petrece într-un tunel din Alaska poate fi preludiul unui fenomen planetar pe care abia începem să îl înțelegem.
