Pentru prima dată în 33 de ani, Statele Unite ar putea relua testele nucleare.
Anunțul a venit de la Donald Trump, pe rețelele sociale, și a aprins instantaneu o dezbatere globală: într-o lume care a încercat, după Războiul Rece, să se obișnuiască fără explozii subterane, cum ar putea o asemenea mișcare, considerată de mulți o amenințare, să întărească securitatea?
Argumentul lui Trump mizează pe competiție. Rusia și China își modernizează accelerat arsenalele, testează rachete noi și dezvoltă tehnologii capabile să conteste supremația americană.
În această logică, reluarea testelor ar permite verificarea, cu o precizie imposibil de obținut altfel, a fiabilității și performanței armelor americane. Iar o armă despre care știi sigur că funcționează descurajează adversarii.
Este mecanismul clasic al descurajării: credibilitatea ține și de capacitate, și de certitudinea că acea capacitate poate fi activată. Contextul istoric dă greutate dilemei. Din 1945 încoace, în lume au avut loc peste 2.000 de teste nucleare, dintre care 1.054 au aparținut Statelor Unite.
După 1996, odată cu deschiderea spre semnare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare (TICE), ritmul s-a prăbușit. Chiar dacă tratatul nu a intrat în vigoare în Statele Unite, normele sale au fost în mare parte respectate, cu excepții notabile, precum testele Coreei de Nord.
Pauza îndelungată nu a închis însă discuția despre ce înseamnă un arsenal sigur într-o competiție tehnologică în continuă mișcare. Echilibrul nuclear actual explică tensiunea.
Aproximativ 90% din ogivele nucleare ale lumii se află în Statele Unite și Rusia, iar rapoartele indică faptul că Rusia deține ușor mai multe decât SUA. China ar avea în jur de 600. Într
-un asemenea cadru, modernizarea accelerată a arsenalelelor rivale reînvie întrebarea: cum menții credibilitatea descurajării fără să apelezi la explozii reale? Mulți oameni de știință susțin că se poate.
Testele „subcritice” și programele sofisticate de monitorizare sunt concepute exact pentru asta: să evalueze starea ogivelor, să anticipeze îmbătrânirea componentelor și să verifice comportamentul materialelor, fără o explozie nucleară propriu-zisă. Cu alte cuvinte, fără eliberare netă de energie.
Totuși, un element nou tulbură calculele. Producția recentă, de către Pentagon, a unor noi miezuri de plutoniu ridică întrebări despre fiabilitatea lor pe termen lung.
În acest punct, unii experți argumentează că anumite teste ar putea valida performanța acestor componente, consolidând astfel stabilitatea strategică prin reducerea incertitudinii. Această discuție se lovește de un cadru legal sensibil.
TICE interzice toate exploziile care produc o eliberare netă de energie, însă Washingtonul și Moscova au interpretări diferite asupra unor limite ale tratatului. Anunțul lui Trump autorizează Pentagonul să desfășoare experimente mai extinse, fără a preciza însă natura lor.
Ambiguitatea lasă deschisă posibilitatea unor fuziuni experimentale de intensitate redusă, în locul unor detonații în toată regula.
O astfel de zonă gri între tehnică și politică face loc unui paradox: testele pot fi prezentate drept o formă de prevenție și de întărire a descurajării, dar pot totodată alimenta suspiciuni, tensiuni și reacții de răspuns.
Orizontul juridic se complică și mai mult pe măsură ce se apropie februarie 2026, data la care expiră New START, tratatul ce limitează arsenalele strategice ale Statelor Unite și Rusiei. Fără un cadru robust, riscul de neînțelegeri crește.
În astfel de perioade, comunicarea și transparența nu sunt simple bune practici, ci instrumente de gestionare a riscului. Orice gest tehnic capătă încărcătură politică, iar fiecare test sau experiment devine un mesaj strategic.
Privită din perspectiva susținătorilor ideii, reluarea testelor nu ar fi o demonstrație de forță, ci o poliță de asigurare. Un mod de a arăta că arsenalul funcționează, tocmai pentru a nu fi folosit.
Eficiența unei asemenea strategii depinde însă de un echilibru delicat: să confirmi că armele sunt impecabile, fără a declanșa o nouă cursă a înarmărilor. Lumea ar intra într-o fază în care prudența și tehnologia se împletesc, iar verificarea devine parte din arhitectura păcii. Paradoxul rămâne.
Testele ar putea întări stabilitatea prin certitudinea pe care o conferă, dar reclamă reguli și transparență sporite pentru a nu transforma descurajarea în escaladare. Întrebarea rămâne deschisă: reluarea testelor nucleare va fi un instrument de securitate sau o sursă suplimentară de tensiune?
