33 de miliarde de euro pe an. Atât cheltuiește statul francez pe o politică pe care nimeni nu o poate evalua cu adevărat. Iar concluzia nu vine de la vreun ONG sau grup de opoziție, ci de la Curtea de Conturi, instituția supremă de audit a Franței.
Raportul său public anual, preluat de revista L’Express, pică într-un moment extrem de sensibil: acela în care fiecare euro din bugetul public este disecat și pus sub lupă.
Iar ceea ce descoperă auditorii nu este doar o risipă, ci un adevărat labirint birocratic în care banii se pierd, se suprapun și, uneori, se finanțează de două ori, fără ca cineva să mai aibă o imagine de ansamblu asupra întregului sistem. Cifra de 33 de miliarde de euro este, în sine, un șoc.
Dar adevărata surpriză apare atunci când te întrebi ce se ascunde, de fapt, în spatele acestei sume uriașe. 18,5 miliarde de euro sunt înscrise direct în bugetul de stat la rubrica „coeziunea teritorială”.
Restul de 15 miliarde de euro provine din așa-numitele cheltuieli fiscale derogatorii – facilități și scutiri care nu apar ca plăți directe, dar care golesc bugetul exact în același mod. Împreună, cele două componente ajung la suma de 33 de miliarde de euro.
Însă ceea ce este cu adevărat tulburător este destinația acestor fonduri: 88% din ele finanțează ajutoarele pentru locuințe și cazarea de urgență. Cu alte cuvinte, o politică numită „teritorială” este, în realitate, aproape în întregime o politică socială pentru locuințe.
Cum poți coordona ceva când tu însuți ești lăsat fără oameni?
În spatele acestei formule administrative se află o puzderie de agenții, ghișee și structuri – statul central, Agenția Națională pentru Coeziunea Teritorială, ADEME, Agenția Națională pentru Renovare Urbană și multe altele – care funcționează fără o coordonare reală.
Fondurile se intersectează, se suprapun și, uneori, se dublează.
Iar semnul cel mai clar al acestei dezorganizări este chiar slăbirea instituției care ar trebui să asigure coordonarea: operatorul central a pierdut peste 11% din efective în doar doi ani, ajungând la 340 de echivalenți normă întreagă în 2026, după o reducere de 18 posturi față de 2025 și de 21 de posturi în anul precedent.
Cum poți coordona ceva când tu însuți ești lăsat fără oameni? Raportul dezvăluie apoi o serie de paradoxuri care sfidează logica.
Harta școlară este un exemplu perfect: în anumite zone urbane, școlile gimnaziale sunt supraaglomerate, cu mult peste capacitatea lor, în timp ce la doar câțiva kilometri distanță, alte unități rămân cu locuri libere, neocupate.
Această distribuție defectuoasă nu este doar o problemă de confort – este o incapacitate cronică de a anticipa mișcările populației și de a adapta oferta educațională la realitatea demografică.
Mai grav, în mediul rural, unitățile școlare cu efective tot mai reduse sunt menținute în viață an de an, fără ca cineva să ia în serios închiderea sau comasarea lor.
Rezultatul: costul pe elev crește vertiginos în aceste structuri subutilizate, un paradox bugetar care apasă asupra finanțelor publice fără a aduce, însă, o educație mai bună. Locuințele sociale oferă poate cea mai dură ilustrare a acestei politici cu două viteze.
Pe de o parte, locuințe întregi rămân vacante, pentru că nu există candidați care să corespundă criteriilor sau locațiilor propuse. Pe de altă parte, mii de solicitanți așteaptă ani întregi pentru o soluție care nu vine niciodată.
Curtea de Conturi nu folosește ocolișuri: sistemul este greoi și, în ansamblu, ineficient, incapabil să coreleze oferta cu nevoile reale. Recomandarea auditorilor pare aproape o evidență: verificarea sistematică a adecvării dintre locuințele propuse și dorințele efective ale beneficiarilor.
O evidență care, nefiind pusă în practică, continuă să producă risipă umană și financiară, într-un moment în care criza locuințelor rămâne o rană deschisă pentru milioane de gospodării.
Mai mulți bani nu înseamnă automat mai multă siguranță
Securitatea este un alt capitol care ridică semne de întrebare incomode. Între 2016 și 2024, bugetul statului pentru securitate a crescut cu 33%, ajungând la 24,4 miliarde de euro, iar fondurile pentru polițiile municipale au urcat cu 41%, până la 2,3 miliarde de euro.
În aceeași perioadă, însă, delincvența înregistrată a crescut cu 6,5%. Mai mulți bani nu înseamnă automat mai multă siguranță, iar Curtea identifică o problemă de repartizare: efectivele nu sunt direcționate acolo unde nevoile sunt cele mai acute.
Unele departamente puternic afectate de delincvență au un raport polițiști-locuitori mai mic decât zonele mult mai liniștite.
Toate aceste dezechilibre nu sunt decât simptomele unei probleme mai profunde: multiplicarea programelor similare finanțate de diferite niveluri ale administrației – stat, agenții, regiuni, departamente, comune – fără o viziune comună și fără coordonare.
Fiecare acționează pe cont propriu, creând suprapuneri, întârzieri și o diluare generală a resurselor. Iar rezultatele sunt greu de contestat: PIB-ul pe cap de locuitor variază de la 32 652 de euro în Bourgogne-Franche-Comté la 69 288 de euro în Île-de-France, un raport de la unu la mai mult de doi.
Decenii de politici dedicate nu au reușit să reducă semnificativ aceste decalaje teritoriale. În fața acestei acumulări de mecanisme și finanțări devenite aproape ilizibile, Curtea de Conturi recomandă o revizuire completă a tuturor politicilor de coeziune și atractivitate teritorială.
Dar întrebarea care planează dincolo de cifre și grafice este una mult mai profundă: cât timp mai putem continua să multiplicăm ghișeele și actorii fără a ne oferi mijloacele necesare pentru a le evalua serios eficacitatea?
Într-un moment în care fiecare euro public este analizat cu atenție, răspunsul ar putea decide soarta întregii politici teritoriale franceze pentru anii care urmează.
