Trei insule în care oamenii trăiesc peste o sută de ani – o poveste frumoasă, construită pe o bază mai fragilă decât părea. Cercetând registrele oficiale din Grecia, Italia și Japonia, un demograf de la University College London a descoperit o fisură uriașă în celebra narațiune a „zonelor albastre”.
Cel puțin 72% dintre grecii declarați centenari de autorități erau de fapt morți, dispăruți sau victime ale unor fraude sistematice la fondurile de pensii.
Cifra a fost atât de șocantă, încât omul de știință a primit anul trecut un premiu Ig Nobel – distincția care premiază acea cercetare care mai întâi te face să râzi, apoi să gândești. Ce ascund, de fapt, numerele frumoase? Mecanismul e simplu și aproape banal, odată explicat.
În regiunile unde ținerea evidențelor civile lasă de dorit, familiile au un motiv financiar uriaș să nu anunțe moartea unui părinte în vârstă. Pensia continuă să curgă atâta timp cât decesul nu e înregistrat oficial. Așadar, pe hârtie, străbunica îmbătrânește în continuare.
În cimitirul satului, ea doarme de mult. Nu e o teorie abstractă. În 2012, chiar ministrul grec al pensiilor – cel mai interesat să minimizeze proporțiile problemei – a recunoscut că 72% dintre dosarele centenarilor plătiți de stat erau fără acoperire.
Adică aproximativ 9.000 de oameni, de mult morți, continuau să primească bani. Scandalul nu e doar grecesc. Cu doi ani mai devreme, în 2010, guvernul japonez a anunțat că 82% dintre cetățenii săi declarați centenari muriseră deja.
Atunci, o descoperire macabră a făcut înconjurul lumii: cadavrul mumificat al unui bărbat considerat cel mai bătrân al Tokyoului zăcea de ani de zile în casa familiei, fără ca nimeni să fi raportat dispariția.
Japonia a fost zguduită de întrebarea câți alții ca el mai erau, invizibili, dar încă prezenți în statistici.
Sărăcia, nu dieta, explică longevitatea
Celebrele destinații promovate din 2004 de jurnalistul american Dan Buettner – Ikaria, Sardinia, Okinawa, Nicoya și Loma Linda – deveniseră simboluri ale unui stil de viață miraculos: dietă mediteraneană, comunități unite, mișcare blândă.
Totul suna ca un secret al longevității pe care lumea trebuia să-l copieze. Cercetările lui Newman dezvăluie însă o imagine aproape inversată.
Longevitatea excepțională din aceste zone e, de fapt, corelată cu sărăcia, venituri mici, speranță de viață redusă, criminalitate mai mare și sănătate mai fragilă. Exact opusul basmului vândut în cărți și documentare. Datele oficiale întăresc acest tablou.
Guvernul japonez face una dintre cele mai mari anchete nutriționale din lume, încă din 1975. De la început, Okinawa a ocupat constant ultimele locuri în Japonia la consumul de legume, iar locuitorii săi sunt printre cei mai mari consumatori de alcool. Ceva similar se întâmplă și în Sardinia.
Statisticile Eurostat, începute în 1990, arată că insula se clasa pe locul 51 din 128 de regiuni europene pentru speranța de viață la vârste înaintate. Ikaria – faimoasă pentru bătrânii săi viguroși – era pe locul 109. Ambele în jumătatea inferioară a clasamentului european.
Incoerența dintre reputație și realitate e greu de ignorat.
Câte povești frumoase sunt, de fapt, fraude?
Problema e globală. Newman a petrecut ani întregi verificând, unul câte unul, dosarele supercentenarilor din întreaga lume – acei oameni care ar fi trebuit să aibă peste 110 ani. A găsit că doar 18% dintre cei „complet validați” aveau un certificat de naștere real.
Restul – declarații neverificabile, înregistrări târzii, confuzii birocratice.
În Statele Unite, situația e și mai gravă: aproape niciun supercentenar american nu avea certificat de naștere, iar 10% dintre ei figurau deja cu certificat de deces în sisteme, dovadă că nici măcar administrația nu știa dacă trăiesc sau nu.
Desigur, concluziile lui Newman nu sunt acceptate de toată lumea. Mai mulți specialiști recunoscuți în studiul longevității – printre care Michel Poulain, cel care a inventat termenul de „zonă albastră” – îi contestă metodologia, chiar dacă admit că uneori are dreptate.
Dan Buettner, creatorul conceptului de marketing, a publicat o respingere oficială a acuzațiilor. Dar niciun răspuns nu a reușit să lămurească pe deplin dezbaterea. Poate că soluția nu mai stă în dosare vechi, ci în biologie.
Newman crede că adevărata cale de a afla câți centenari există cu adevărat e să măsurăm metilarea ADN-ului – un „ceas epigenetic” care înregistrează vârsta biologică reală, pe care un certificat de naștere fals nu-l poate păcăli.
Până atunci, rămâne o întrebare incomodă: câte povești frumoase despre longevitate sunt, de fapt, povești despre administrație proastă și pensii furate? Și, ca un ultim twist, chiar și teritoriile bogate și bine conduse își manipulează, fără voie, statisticile.
În Monaco, de exemplu, taxele mici de moștenire atrag sute de pensionari europeni bogați, ceea ce denaturează automat datele demografice.
Poate că nu există un singur secret al longevității, ci o colecție de părtiniri statistice – unele fiscale, altele administrative – pe care fiecare țară le hrănește în felul ei.
