La optzeci de kilometri de coasta bretonă, două coloane de metal de câte 300 de tone zăceau nemișcate pe fundul mării. Erau ancorați într-unul dintre cei mai violenți curenți de maree din Europa, atașați de uscat printr-un cablu lung de cincisprezece kilometri.
În jurul lor, apa fremăta cu o forță capabilă să miște munți. Doar că ele nu se mai mișcau deloc. Compania care trebuia să le întrețină dispăruse pur și simplu. Fără preaviz, fără succesor.
Proiectul Paimpol-Bréhat, lansat cu fanfară în 2008, fusese conceput să devină mândria energiei franceze din maree. Prima fermă mondială de turbine subacvatice conectată la rețeaua națională. Un vis de independență energetică, susținut cu zeci de milioane de euro din bani publici.
În 2016, când prima turbină de 16 metri diametru a fost scufundată la 40 de metri adâncime, ministrul Ecologiei de atunci, Ségolène Royal, privea spectacolul alături de directori de stat. Promisiunile curgeau: mii de case bretone urmau să fie alimentate numai din forța curenților.
Realitatea a venit mult mai dură decât valurile. La doar un an după scufundare, coroziunea a atacat o componentă vitală a turbinelor. În aprilie 2017, ambele mașini au fost scoase la suprafață. Nu mai puteau fi reparate. În noiembrie același an, EDF și Naval Energies au anunțat oficial abandonul.
Zero kilowați comercial livrat vreodată. Costul total al eșecului? Primarul din Paimpol de atunci a făcut calculul: proiectul înghițise 70 de milioane de euro, subvenționate masiv de Consiliul Regional Bretania și de fonduri europene. Pentru zero producție.
Două turbine care nu au luminat nici măcar un bec într-o gospodărie bretonă.
Colapsul industrial care a urmat
Ceea ce a urmat a fost un colaps industrial în serie. Naval Energies a oprit orice investiție în iulie 2018. OpenHydro, compania irlandeză care fabricase turbinele, fusese deja absorbită de grupul naval francez, care injectase peste 200 de milioane de euro în tehnologie.
A intrat în lichidare cu datorii de aproximativ 280 de milioane. Fabrica asamblată la Cherbourg, inaugurată în iunie 2018, și-a închis porțile după doar o lună și jumătate. Pentru situl din largul insulei Bréhat, aceasta însemna condamnarea la uitare: nici producător, nici buget, nici operator.
Doar două mașini de sute de tone, nemișcate pe fundul oceanului, vegheate de cablul de fibră optică menit să le supravegheze funcționarea de la distanță. O rețea pregătită pentru un viitor care nu a sosit niciodată.
Cum a reușit Scoția acolo unde Franța a eșuat
Dincolo de Canalul Mânecii, povestea a fost cu totul alta. La sediul MeyGen din Scoția, operatorul a adăugat turbine an după an. Până în septembrie 2024, parcul marin scotea din apă 66 GWh de energie.
Mai mult decât toate celelalte situri de energie mareică din lume la un loc. Între 2018 și 2023, doar MeyGen generase peste 51 GWh. Același principiu fizic, același curent puternic, dar două traiectorii opuse: o țară care a perseverat și una care a tras ștecherul la prima pană.
Totuși, Franța nu a îngropat complet subiectul. În programul multianual 2026-2035, statul pregătește o primă licitație pentru 250 MW de putere mareică în zona Raz-Blanchard, cu termen de atribuire până în 2030. Poate, la aproape un deceniu după fiasco-ul Bréhat, un nou început.
Până atunci, fostul sit experimental nu a rămas complet mort. Infrastructurile subacvatice au fost refolosite. În aprilie 2019, o nouă turbină proiectată de start-up-ul francez HydroQuest a fost scufundată la 35 de metri. A injectat primul kilowatt-oră în rețea în iunie 2019.
A funcționat doi ani cu o rată de disponibilitate de 90%. Dovada că tehnologia nu era blestemată. Doar că primii pași fuseseră făcuți pe un teren minat de decizii industriale catastrofale.
