În decembrie 1987, pe o linie de cale ferată părăsită din arondismentul 15 al Parisului, inginerii au scos din priză un vis de șaptesprezece ani. Visul avea un nume: Aramis. Și o ambiție colosală: să creeze un taxi colectiv care să circule singur, fără șofer, adaptându-se la fiecare pasager.
Tehnologic, funcționa. Dar, după câteva luni de teste pe o pistă secretă, totul s-a oprit. Povestea începe în 1970. Matra Transport cumpără brevetele unui inginer, Gérard Bardet, și pornește la drum.
Nu era un moft local-în aceeași perioadă, Germania, Canada și Statele Unite lucrau la concepte similare de robot taxi, cunoscute atunci sub numele de Personal Rapid Transit. Franța însă a mers cel mai departe: a construit o pistă de probă chiar în inima Parisului.
Pe o pistă abandonată, în inima Parisului
Locul ales a fost Petite Ceinture, vechiul inel feroviar care ocolise cândva capitala și fusese abandonat. Pe 12 martie 1982, ministrul Transporturilor a dat undă verde pentru un centru de studii tehnice pe fosta stație Grenelle-Marchandises.
Șantierul a început oficial la 16 iulie 1984, după semnarea unui acord între RATP, minister, regiunea Île-de-France și Matra. Doi ani mai târziu, șina circulară era gata. Testele s-au desfășurat între 1986 și 1987. Modululele concepute pentru Aramis erau cabine mici, cu rulare pneumatică.
Puteau rula independent sau se cuplau între ele, formând trenuri în funcție de destinația fiecărui pasager. Un fel de metrou la cerere.
Pista de lângă stația Boulevard Victor a atras chiar și vizite de rang înalt: Jacques Chirac, pe atunci prim-ministru și primar al Parisului, și Édouard Balladur, ministrul Economiei, au testat personal un modul. Greu de imaginat azi doi miniștri urcând într-un prototip autonom pe un teren viran.
De ce un proiect funcțional a fost abandonat
Totuși, după câteva luni, sistemul a fost abandonat. Nu pentru că nu mergea-din punct de vedere tehnic, funcționa. Ci pentru că ambiția inițială s-a lovit de realități dure. Capacitatea modulelor, gândită pentru grupuri mici, era insignifiantă în raport cu nevoile reale ale regiunii pariziene.
Proiectul fusese croit după un Paris mai puțin dens, mai puțin aglomerat, care nu mai exista. Iar partenerii trăgeau în direcții diferite:
Matra voia să transforme Aramis într-un VAL de capacitate mică, în timp ce RATP era interesată doar de beneficii tehnologice, fără să creadă în viabilitatea economică. Două viziuni, un proiect-rețeta clasică a fiasco-ului industrial.
După oprire, Institutul Național de Cercetare în Transport l-a însărcinat pe inginerul și sociologul Bruno Latour să facă un audit. Rezultatul a fost cartea „Aramis ou l’amour des techniques”, publicată în 1992. Latour nu a găsit un vinovat unic.
A identificat însă un defect major: proiectul fusese gândit de la început ca o tehnologie extrem de ambițioasă, iar creatorii săi au refuzat să o simplifice. Un vis prea perfect pe hârtie, incapabil să supraviețuiască în lumea reală. Aramis nu a mai părăsit niciodată pista de testare.
Dar ADN-ul său tehnologic a supraviețuit. Inovațiile dezvoltate aici au fost preluate în proiectul Meteor și în sistemul VAL. Metroul fără șofer, azi obișnuit în Paris, Lille sau Toulouse, poartă o parte din know-how-ul acestui experiment întrerupt.
Ironia face ca sistemul menit să înlocuiască metroul tradițional să-i fi oferit acestuia cele mai bune soluții. Astăzi, nu mai rămâne aproape nimic vizibil. Terenul de pe Bulevardul Victor și-a schimbat destinația.
Traseul planificat pentru rețeaua Aramis este acoperit în mare parte de linia de tramvai T3a, deschisă în 2006. Petite Ceinture și-a reluat somnul, întrerupt ici-colo de grădini și alei pietonale.
Doar câteva fotografii îngălbenite cu module pneumatice parcate pe o pistă uitată și o carte universitară, studiată și astăzi în școlile de inginerie, mai amintesc de un vis care a alergat prea repede.
